Imaginez

Voi fi gol. Joi.

Vin zile noi de joi. Ca și cea de azi. Mai sunt trei joi. Poate genul ăsta de articol pe blog, de postare, ar fi fost bine să apară cu o zi sau două înainte de spectacol. Ar fi fost un instrument bun de sensibilizare pentru vânzarea ultimelor bilete de pe ultima sută de metri. O “mișcare” de PR.

Eu niciodată n-am știut să vorbesc despre mine, să fiu abil din punct de vedere al comunicării despre cine sunt, ce fac, cum să nu par, ce sau cum să nu mai fac, pentru o “imagine bună”. Dimpotrivă. Știu că aș fi putut câștiga mai mult teren în fața altor colegi artiști, dacă urmam strategii bine gândite de cei care știu cum se face asta cu cap și știință. Articolul ăsta este un exemplu de “indisciplină”. Nu știu dacă e bine că l-am scris. Sau poate că e bine că l-am scris, dar nu și că l-am publicat.

Sunt foarte convins că pentru mine e bine, pentru că am eliberat niște gânduri care mă apasă. Dar nu știu dacă face vreun bine lui “Cornel de la Vunk”, poate am creat acum și mai multă confuzie, nu știu. Pentru mine, însă, toate astea sunt foarte clare.

De multe ori mă simt vinovat că nu spun mai mult din ce simt sau din ce cred. Dar, ca o mântuire boemă, încerc să compensez asta prin poveștile din piese sau din spectacole. Acolo nu pot să ascund nimic, pentru că nu îmi vine, pentru că nu urmez nicio regulă sau logică, pentru că acolo nu există “trebuie”, pentru că nu pot să mă feresc, pentru că nu știu să port  scuturi sau măști. Poate aș putea fi mai popular, dacă aș urma exemplele unora sau sfaturile altora. Nu știu să fac asta, pur și simplu nu știu să fac sau să spun ceva doar pentru că e bine sau “dă bine” să o faci.

Mi-ar plăcea să fiu pe placul tuturor, dar sunt alții care știu să facă asta mult mai bine. “Mi-ar plăcea asta, da, ar trebui să o faci”, spune ego-ul, “dar nu mi-aș dori-o, nu aș avea nevoie de ea”, spun sufletul și mintea. Iar aceasta asta o bătălie schizofrenică pe care poate o duc toți oamenii în orice doemniu ar activa, dar, în mediul artistic, ego-ul este bufonul suprem, care nu atrage atenția, ci o distrage de la ce ai de spus, de fapt.

Ultimele luni le-am petrecut gândindu-mă la cum să spun o poveste într-o seară de 25 mai, într-un spectacol pe care îl aștept de multă vreme. Este o poveste despre pierdere și regăsire, despre căutare și despre lupta cu cei din jurul tău, pentru ce este în inetriorul tău. Este o poveste despre suflete, ca niște oceane și comorile sau pericolele care sunt ascunse în ele. Este o poveste despre pierderea a ceva ce nu ai avut niciodată și găsirea a ceva ce nu căutai. O poveste despre lumea de acum, o lume în care oamenii nu vorbesc între ei, ci despre ei. O lume în care oamenii nu văd, ci se văd doar pe ei. O lume în care se strigă recorduri, dar nu se depășesc limite proprii, o lume în care se minte încă de la “adevărul este că…”.

Pentru public este un spectacol, pentru mine este terapie, este viață, este întinerirea ei. Pentru unii este ceva trecător, pentru mine este definitiv și decisiv. Pentru un pumn de motive și o mână de piedici.

Pentru cei ce veți fi acolo vor însemna două ore, pentru mine doi ani. Aproap doi ani de la ultima Polivalentă. N-a fost niciodată ușor, dar acum e cel mai greu. Cel mai mult și pentru că am intrat pe un teritoriu pe care îl iubesc, dar nu știu dacă îl cunosc, cel al musicalului. Dar nici nimic din ce am făcut până acum nu am făcut cu școală, ci cu pasiune, instinct, cu muncă, cu emoții, cu speranța că oamenii vor pleca acasă cu acea formă de fericire pe care doar un spectacol ți-o poate da.

În spectacolul “Secretul tău” scena noastră este într-un submarin, pe fundul unui ocean, iar personajele principale își pun o întrebare: “Dacă ne-am hotărî să locuim pe fundul unui ocean, fluturii noștri din stomac vor deveni momeală pentru pești? Se vor împotmoli în alge? Sau și ei, ca să supraviețuiască, vor face cum am făcut noi și își vor imagina că trăiesc în altă lume, spunându-și că noi doi suntem două câmpii de primăvară?”.

Până în acea joi, vor fi zile în care voi zâmbi până la urechi ori de câte ori se va mai confirma ceva din producția spectacolului, îmi va fi ciudă când voi vedea cum alți artiști se bat cu pumnii în piept pentru nimicuri ridicate la rang de bijuterii, dar îmi va trece repede, ca și până acum. Cu o mână o să mă țin de limba ceasornicarului să mai câștigăm timp pentru rezolvarea unor lucruri cărora, încă, nu le găsim soluția, iar cu cealalta voi împinge timpul de nerăbdare pentru acea seară.

Voi fi din ce în ce mai gol, mai dezbrăcat de învelișuri. Cu cât mai puține secrete, cu cât mai multe uși deschise. O să mai învăț niște lecții din toată călătoria asta, dar, cu aceeași măsură, voi lăsa urme pe un drum nou, al felului în care vom spune o nouă poveste la Polivalentă.

Mă voi dezbrăca de toate emoțiile, voi fi gol. Într-o sală plină. Într-o joi.

Tot ce am spus mai sus nu este un secret, ci un adevăr.

C.

 

 

Previous Post Next Post

You Might Also Like

Fara comentarii

Lasa un mesaj