Imaginez

Schimbă.

Când o apărea un super erou a cărei super putere să fie că poate să schimbe orice și pe oricine? Și cine ar fi principalul lui dușman, blazarea, teama, mintea obtuză? Într-o lume despre care se spune că este în continuă schimbare, cel mai brutal se schimbă oamenii.

Am început toamna trecută un hashtag de identificare a trilogiei noastre de concerte, Enigma – #SchimbaRegula. Noi am tot încercat să schimbăm reguli legate de a face muzică, de a promovare, de comunicare, de spectacol, de relație cu fanii, partenerii etc. Unele au ieșit excepțional, altele mediocre și foarte puține mai deloc.

Nu le numesc, nu despre asteste vorba, de a ne bate cu pumnii în piept sau de a ne găsi scuze. Important este să încerci să schimbi tu regulile, nu să te schimbe ele pe tine. Asta vine cu răbdare și cu încredere în tine. Vine și cu riscuri și pierderi, dar fac parte din joc.

Aproape nimic altceva nu-ți schimbă ziua în bine, seara în sărbătoare, decât un spectacol. Sunt schimbări care te transformă și te transportă. Fie că este muzică, fie că este teatru, film sau orice altceva. Este schimbarea lumii reale într-o lume fantastică, unde totul, orice altceva decât realitatea din viața ta, este posibil.

Oriunde s-ar plasa lumea pe care o creăm cu fiecare spectacol, fie că este într-un oraș al minunilor, fie că este intr-un alt univers sau pe fundul oceanului, cum va fi următorul spectacol, lumea noastră are ceva ce nu se va schimba niciodata:

– oamenii se respectă între ei; radiază prietenie; nu pun etichete pe oameni; nu cred că familia este conturată de o lege și nici de genul, etnia, religia sau vârsta lor; cred că familia înseamnă respect, dragoste, toleranță și înțelepciune; nu încurajează hoții punându-i în funcții importante; nu se supără dacă alții sunt mai buni sau mai norocoși ca ei, ba dimpotrivă, le spun și altora despre ei; sunt dornici să întindă mâna spre ajutopr, nu să arate cu degetul; cred că România este o țară ca un om cu un talent grozav, dar neinstruit, care nu-și găsește drumul în viață, capricios, frustrat, nerăbdător; nu schimbă taberele, nu-și schimbă părerile după cum bate vântul, ci se folosesc de puterea și de dansul vântului de a le duce mai departe gândurile, să ajungă cât mai departe în lume.

Cred că lumea asta există în realitate, nu este o lume fantastică, cred că astfel de oameni există, au nume reale, au buletine, plătesc facturi, ca toți ceilalți. Cred în schimbările pe care le pot aduce ei în lume, cred că ei pot schimba alți oameni, cu discreție, cu bunătate și cu argumente.

Nu există întrerupător on/off pentru astfel de schimbări. este doar o chestiune de caracter, educație, instinct și respect față de restul lumii. Nu este o lume ideală, este o lume care își are teritoriile în fiecare dintre noi, doar să le vizităm mai des, să deschidem granițele să o vadă și alții.

Cu toții muncim pentru ceva sau la ceva, cu toții trecem, pe rând, și prin momente frumoase și urâte, prin situații corecte, dar și nedrepte, prin bucurii neașteptate și supărări inevitabile, cu toții credem în ceva, în cineva, cu toții simțim dezamăgirile, victoriile, fluturii ‘din stomac’, lacrimile care ne stau în gât, nostalgia copilăriei și speranța unei bătrâneți ca în filme, cu toții, pe rând, vom pune poze cu curcubeu și vom râde cei ce o fac.

Hai să recunoaștem că suntem furnici și trăim toți în aceeași grădină. Eu voi apăra florile, nu voi acuza buruienile.

C.

Imaginez

Voi fi gol. Joi.

Vin zile noi de joi. Ca și cea de azi. Mai sunt trei joi. Poate genul ăsta de articol pe blog, de postare, ar fi fost bine să apară cu o zi sau două înainte de spectacol. Ar fi fost un instrument bun de sensibilizare pentru vânzarea ultimelor bilete de pe ultima sută de metri. O “mișcare” de PR.

Eu niciodată n-am știut să vorbesc despre mine, să fiu abil din punct de vedere al comunicării despre cine sunt, ce fac, cum să nu par, ce sau cum să nu mai fac, pentru o “imagine bună”. Dimpotrivă. Știu că aș fi putut câștiga mai mult teren în fața altor colegi artiști, dacă urmam strategii bine gândite de cei care știu cum se face asta cu cap și știință. Articolul ăsta este un exemplu de “indisciplină”. Nu știu dacă e bine că l-am scris. Sau poate că e bine că l-am scris, dar nu și că l-am publicat.

Sunt foarte convins că pentru mine e bine, pentru că am eliberat niște gânduri care mă apasă. Dar nu știu dacă face vreun bine lui “Cornel de la Vunk”, poate am creat acum și mai multă confuzie, nu știu. Pentru mine, însă, toate astea sunt foarte clare.

De multe ori mă simt vinovat că nu spun mai mult din ce simt sau din ce cred. Dar, ca o mântuire boemă, încerc să compensez asta prin poveștile din piese sau din spectacole. Acolo nu pot să ascund nimic, pentru că nu îmi vine, pentru că nu urmez nicio regulă sau logică, pentru că acolo nu există “trebuie”, pentru că nu pot să mă feresc, pentru că nu știu să port  scuturi sau măști. Poate aș putea fi mai popular, dacă aș urma exemplele unora sau sfaturile altora. Nu știu să fac asta, pur și simplu nu știu să fac sau să spun ceva doar pentru că e bine sau “dă bine” să o faci.

Mi-ar plăcea să fiu pe placul tuturor, dar sunt alții care știu să facă asta mult mai bine. “Mi-ar plăcea asta, da, ar trebui să o faci”, spune ego-ul, “dar nu mi-aș dori-o, nu aș avea nevoie de ea”, spun sufletul și mintea. Iar aceasta asta o bătălie schizofrenică pe care poate o duc toți oamenii în orice doemniu ar activa, dar, în mediul artistic, ego-ul este bufonul suprem, care nu atrage atenția, ci o distrage de la ce ai de spus, de fapt.

Ultimele luni le-am petrecut gândindu-mă la cum să spun o poveste într-o seară de 25 mai, într-un spectacol pe care îl aștept de multă vreme. Este o poveste despre pierdere și regăsire, despre căutare și despre lupta cu cei din jurul tău, pentru ce este în inetriorul tău. Este o poveste despre suflete, ca niște oceane și comorile sau pericolele care sunt ascunse în ele. Este o poveste despre pierderea a ceva ce nu ai avut niciodată și găsirea a ceva ce nu căutai. O poveste despre lumea de acum, o lume în care oamenii nu vorbesc între ei, ci despre ei. O lume în care oamenii nu văd, ci se văd doar pe ei. O lume în care se strigă recorduri, dar nu se depășesc limite proprii, o lume în care se minte încă de la “adevărul este că…”.

Pentru public este un spectacol, pentru mine este terapie, este viață, este întinerirea ei. Pentru unii este ceva trecător, pentru mine este definitiv și decisiv. Pentru un pumn de motive și o mână de piedici.

Pentru cei ce veți fi acolo vor însemna două ore, pentru mine doi ani. Aproap doi ani de la ultima Polivalentă. N-a fost niciodată ușor, dar acum e cel mai greu. Cel mai mult și pentru că am intrat pe un teritoriu pe care îl iubesc, dar nu știu dacă îl cunosc, cel al musicalului. Dar nici nimic din ce am făcut până acum nu am făcut cu școală, ci cu pasiune, instinct, cu muncă, cu emoții, cu speranța că oamenii vor pleca acasă cu acea formă de fericire pe care doar un spectacol ți-o poate da.

În spectacolul “Secretul tău” scena noastră este într-un submarin, pe fundul unui ocean, iar personajele principale își pun o întrebare: “Dacă ne-am hotărî să locuim pe fundul unui ocean, fluturii noștri din stomac vor deveni momeală pentru pești? Se vor împotmoli în alge? Sau și ei, ca să supraviețuiască, vor face cum am făcut noi și își vor imagina că trăiesc în altă lume, spunându-și că noi doi suntem două câmpii de primăvară?”.

Până în acea joi, vor fi zile în care voi zâmbi până la urechi ori de câte ori se va mai confirma ceva din producția spectacolului, îmi va fi ciudă când voi vedea cum alți artiști se bat cu pumnii în piept pentru nimicuri ridicate la rang de bijuterii, dar îmi va trece repede, ca și până acum. Cu o mână o să mă țin de limba ceasornicarului să mai câștigăm timp pentru rezolvarea unor lucruri cărora, încă, nu le găsim soluția, iar cu cealalta voi împinge timpul de nerăbdare pentru acea seară.

Voi fi din ce în ce mai gol, mai dezbrăcat de învelișuri. Cu cât mai puține secrete, cu cât mai multe uși deschise. O să mai învăț niște lecții din toată călătoria asta, dar, cu aceeași măsură, voi lăsa urme pe un drum nou, al felului în care vom spune o nouă poveste la Polivalentă.

Mă voi dezbrăca de toate emoțiile, voi fi gol. Într-o sală plină. Într-o joi.

Tot ce am spus mai sus nu este un secret, ci un adevăr.

C.

 

 

Imaginez

O bestie la cină.

Și-a mai fost un week-end în care am reușit să văd un film și-un teatru, la doar o oră distanță între ele, de data asta.

Acum multă, multă vreme în urmă, cineva și-a imaginat că în Franța, pe undeva, se poate întâmpla una dintre cele mai frumoase și cunoscute povești de dragoste. Mi-e greu să cred că nu știe cineva ‘Frumoasa și bestia’, că nu a văzut desenul animat sau că nu știe piesa cântată de Celine Dion&Peabo Bryson.

Dacă v-a plăcut povestea sau desenul animat mi-e greu să cred că n-o să vă placă și filmul. Fidelitatea cu care este urmărită povestea din animația care l-a făcut celebru este remarcabilă, chiar și la nivel de cadre reproduse, nu doar la nivel de replici. Au fost introduse scene noi față de poveste, dar nu o schimbă cu nimic, ba dimpotrivă, o întăresc.

Fiecare dintre cele două personaje principale este și frumos și bestie în ochii celorlalți. Pentru el palatul este prea mare, pentru ea satul este prea mic. Amândoi, doi ciudați din persepctiva celorlalți, își adună lumile în jurul simbolului unui trandafir.

Povestea, aparent scandaloasă, cu apariția unui personaj gay în filmele Disney cred că este o momeală de PR aruncată chiar de producători. Mi se pare curajos, inteligent introdusă și o dovadă de adaptare la o lume în continuă schimbare. Se scot în evidență atâtea lucruri și lecții frumoase în filmele Disney, încât, chiar și pentru cel mai tradiționalist om, personajul respectiv nu poate fi un pericol de poluare morală.

Toate momentele de musical sunt școală… Ca melodie, armonie, text, mersul lor în paralel pe acealași cântec, coregrafie, efecte de animație, tot. Mai ales secvența cu Lumiere și momentul său de dinaintea cinei.

Dar cina era una de adio. Așa ne spuneau într-un alt capăt al Franței, într-o altă perioadă de timp și cu alt ton, un alt cuplu, două săli mai încolo. Wonder Theatre au organizat ‘Cina de adio’, la Băneasa Shopping City, un nou spectacol al companiei care se mișcă foarte repede și eficient, punând în scenă comedii, una după alta.

Gheorghe Ifrim este magnetul cel mai puternic, îi așteptam mereu următorul gest, următoarea replică. Ecaterina Ladin și Mihai Călin sunt cuplul prea ocupat să-și mai vadă toți prietenii și merg după noul trend al vieții pariziene, prin care să termini definitiv, dar “elegant”, unele relații de prietenie. “Ca un parastas, dar pentru vii”, vorba ei.

Este comédie, dar reușește să-ți pună și niște întrebări serioase.

Eu sper că invitația la “Cina de adio” nu a fost una de adio pentru mine, pentru că eu vreau să le rămân prieten în continuare:)

 

Într-o singură zi am văzut cum unii caută oameni să îi înțeleagă, cum îi caută prieteni adevărați, iar alții cum încearcă să mai scape de ei. În ambele variante, și într-o lume de poveste și într-o sufragerie urbană, atunci când cei doi își recunosc că sunt prietenii lor cei mai buni, atunci totul se poate termina mai bine.

Foto: Petru Ivu.

 

 

Observ

In numele taților.

În săptămâna în care este Ziua Mamei(așa am fost învățat de mic, că 8 martie este ziua mamei, nu doar a femeii și atât), am avut șansa să văd un teatru și-un film despre tați. Despre lipsa lor, de fapt.

Pe 1 martie a început a 26-a ediție a Festivalului de film DaKino și s-a deschis cu ‘Manchester by the sea’.

Filmul a fost nominalizat de multe ori la Oscarurile ce tocmai s-au dus, cu premii luate pentru rol masculin de Casey Affleck și scenariu.

‘Domnul Ibrahim și floarea din Coran’ este o piesă de teatru, pusă în scenă la Teatrul Metropolis, în regia lui Chris Simion.

Ambele povești se învârt în jurul unui băiat, crescut mai mult de tată, decât de mamă. Cauzele sunt diferite, efectele aproape aceleași. Amândoi se refugiază în forme diferite de adopție.

Două continente diferite, perioade diferite, culturi diferite, anturaje diferite, ambii fii își duc furtunile, fără să vrea, spre mare, cu rol de simbol, nu de destinație. Patrick(Manchester by the sea) rămâne în grija unchiului său, un instalator care poate să repare orice, dar nu și relațiile cu ceilalți sau trecutul său. Motorul bărcii tatălui său este cel care, odată reparat, îl poate face să meargă mai departe. Casey Affleck, unchiul său, este ‘mijlocul lui de transport’ până acolo, al cărui motor, însă, nu mai poate fi reparat.

Momo(Domnul Ibrahim….) este prescurtarea de la Moise, dar descoperim că este numele format dintre prescurtările simbolurilor, ca nume, a două religii, două unghiuri diferite de a vedea lumea și de a o trăi: Mo de la Moise și Mo de la Mohamed. Momo este condus prin furtunile lăsate de lipsa sau neimplicarea părinților în viața sa, de Ibrahim, un personaj care îl duce pe Momo prin viață de pe scaunul din fața magazinului său și de pe scaunul din dreapta al mașinii cu care pleacă spre mare.

Și Patrick și Momo nu au parte de ce înseamnă o mamă, amândoi sunt mai mult crescuți de tată, caută dragoste și înțelegere în alte persoane și ajung să și le dorească de părinți. În ambele povești mamele sunt personaje mai mult trecătoare, iar tații eșuează să-și rezolve rolul de părinte, chiar dacă din motive diferite.

Ambele povești sunt despre pierderi. Fiecare personaj, principal sau nu, pierde ceva, pe cineva sau a făcut-o, deja, în momentul povestirii. Niciunul nu are puterea să meargă mai departe, decât prin ceilalți. Fiecare pierdere trebuie să aducă și ceva, la un moment dat. Asta depinde de cum de pregătesc cei din jurul tău, cum îți pansează timpul pe durata vindecării sufletului și a nopților nedormite.

Pentru mine, ambii fii vor fi tați mai buni pentru copiii lor.

Cu toții avem furtunile noastre și căutăm un mal să scăpăm de ele. Sau o barcă mai puternică și pe cineva cu care să navigăm. Un spectacol poate fi o soluție, câteodată….

– Vlad Logigan în rolul lui Momo este excepțional. Sala Amfiteatru de la Metropolis este loc de vizitat. Scenografia piesei o să vă bucure.

– M-am simțit norocos și onorat că am avut ocazia să lucrez și cu Vlad și cu Marian Râlea(Domnul Ibrahim).

– Povestea cu Casey Affleck și abuzul, pentru care a fost atât de controversat, ar putea fi un foarte bun PR pentru film, pentru că pare foarte probabil ca și personajul lui să poată avea aceeași problemă ca și actorul.

– Niciun rând de mai sus nu este vreo critică de spectacol, ci niște gânduri pe care le-am scris și la care să mă pot întoarce. cândva.

 

Foto: https://pixabay.com/ro/photos/father%20son/

Imaginez

Avem ceva de vorbit.

De când m-am înțeles și am înțeles că viața mea se va lega doar de muzică sau orice formă de creație și de a folosi imaginația, am trecut prin foarte mult etape de a căuta validare, recunoaștere, chiar atenție, într-un final, din partea lumii.

La școală, am fost învățați, fără să ni se spună asta cu voce tare, că  profesorii sunt cei pe care dacă îi mulțumești înseamnă că ai făcut bine ceva. În domeniul artistic, câteodată, asta se cheamă juriu.

Acum, descoperirea unor talente ține foarte mult de apariția lor în emisiuni cu format talent-show. Se întâmplă o iluzie acolo, una periculoasă pentru personalitatea artistică a celor care participă.

Mai târziu, rămânând tot la muzică, această formă de validare se mută în curtea sau în birourile, mai bine zis, unor case de discuri, agenții de management, postrui de radio/TV etc.

Toate cele de mai sus sunt greșite. Singurul suflet pe care trebuie să-l cucerești este cel al publicului. Atât. Toți ceilalți de mai sus sunt amanți, te vor înșela cu prima ocazie cu altul mai proaspăt, mai la modă, mai arătos.

Să fii cel puțin o dată sincer cu tine ca artist, asta îți va aduce fanii reali, nu cei care te consumă doar pentru că ești interesant, ci pentru că le faci lor viața mai interesantă atunci când te ascultă.

Ca artist, și ca în orice altă meserie, întotdeauna vei face și pași greșiți. Aproape toți te vor abandona pe drum, dar nu și publicul tău. El va rămâne cu tine, dacă simte că până și greșeala ai făcut-o din suflet sau cu suflet.

Publicul este cel care te duce mai departe, este cel mai bun tren, cel mai miraculos mijloc de transport când ești în câmp , faci autostopul și nimeni nu vrea să te ia, este cel mai atent partener, cel mai bun prieten.

‘Du-mă mai departe’ este despre asta, despre nevoia de a le mulțumi celor care ne duc pe noi mai departe, celor care rămân lângă noi chiar și atunci când nu ne ridicăm la înălțimea așteptărilor lor, celor care cred mai mult în noi decât o facem noi în unele momente.

Este la fel pentru orice fel de formă de artă în care există performeri sau în sport. Publicul face spectacolul.

Pentru mine, pentru noi, de-acum există un termen pentru acest public, VUNKtastic!

Vă mulțumesc. Pentru tot drumul de până acum. Abia aștept să călătorim împreună mai departe….

“Eu doar până aici am putut s-ajung/ Dar știu că drumul meu este mult mai lung/Du-mă mai departe, este rțndul tău, Du-mă mai departe la cine sunt eu.”

 

 

Observ

Și câștigătorul esteeee….!

Grea săptămână pentru artiști.

Chiar în săptămâna în care un oraș românesc a devenit Capitala Culturală, cel mai mult de suferit au avut artiștii.
Laura Bretan a ieșit pe locul II la America’s Got Talent, Dana Nălbaru & Dragoș Bucur au fost scoși la lecție de o țară întreagă, filmul SierraNevada nici nu s-a lansat bine, că se bate lumea pentru el, dar, cică, nu pe el, Music Media Awards a mai demascat niște artiști de talent, iar Carla’s Dreams numai anonim nu mai este.
Acum vreo două săptămâni, în online, (noi, românii)le-am bătut obrazul rușilor, strigând cu litere mari că jurnalismul lor este cinic, pentru că l-au urmărit pe Carla’s și i-au publicat chipul.
Iată cum, zilele astea, în loc să-și dea el masca jos și-au dat-o alții. Adică ăia care au început să judece dacă a fost artist, răsfățat, principial, arogant sau neînțeles, când a plecat de pe scenă.
Nu îi iau apărarea pentru cum a ales să reacționeze, ci vreau să apăr ceea ce reprezintă el în contextul ăsta.
Deodată, există foarte mulți care îl judecă și pe el și pe cel care a aruncat cu bani, dar care nu cred că își pun problema să cumpere, vreodată, bilet la spectacolul vreunui artist, să cumpere muzică, să cumpere un film, o carte etc. Fani, hateri, oameni din industrie(da, este o industrie, pentru că se investesc foarte mulți bani), alți artiști, bloggeri, comentează dacă a fost sau nu a fost, vorba unui film. Cred că cei mai mulți nu atacă actul în sine, ci este efectul un soi de invidie asupra succesului lui.
Puneți întâmplarea în pielea altui artist și vedeți cum vi se mai pare.
Și mai mulți s-au prins ce este în spatele acțiunii, de fapt, și se pricep la ce înseamnă PR și ‘mișcare de marketing’.
Realitatea este ca și o mare parte din cei care se ocupa cu asta și câștiga bani din așa ceva, nu știu ce înseamnă, cu adevărat. Mă refer la aceeași industrie.
Ironic, dar situația asta are două fețe sau măști: dacă artistul Carla’s Dreams nu ar fi fost atât de popular, nu se vorbea atât de mult despre asta și tot dacă nu era așa popular, probabil, nu ar fi plecat de pe scenă.
La Music Media Awards, cu două zile înainte, au ‘aruncat’ organizatorii cu premii în ei și nu au plecat de pe scenă, cum, la fel de bine, sunt organizatori care ‘aruncă’ cu bani în niște artiști, dar ei încă rămân pe scenă și nu pleacă, deși ar trebui.
După suma părerilor pe care le-am văzut în ultimele zile, dacă ar fi să ne luăm dupa ‘gura lumii’, ar trebui să se întâmple cam așa:
Capitala Culturală să se mute la Târgoviște(tot cu T începe, ce mai contează), Carla’s să facă home singing, Dana și Dragoș să se mute în Timișoara, iar Andi Moisescu să divorțeze de Olivia, pentru că nu știe nimeni de ce, dar ce mai contează.
De fapt, marele câștigător al acestei săptămâni nu este niciunul din cei de mai sus, ci este ING, pentru că n-a mai vorbit nimeni de ei, iar eu cred că ăla de a aruncat cu bani în club, de fapt, lucrează la banca lor.
Să ne vedem de treabă.
Foto – http://www.las2orillas.co
Imaginez

Adam și Regina.

Dacă Queen, regina, ar fi trebuit să aibă un nume, probabil că s-ar fi numit Eva, ca să refacă cel mai cunoscut cuplu din lume, Adam și Eva. Dar Queen nu mai are nevoie de vreun nume, este definiție și atât.

Adam Lambert este și Adam și mărul și sarpele. A readus bucuria și motivația de a merge în turneu pentru Brian May și Roger Taylor, a creat controversă prin ideea că nu îl poate egala pe Freddie, a făcut rockeri, fani aproape evangheliști de Queen, să îl aplaude mai tare decât și-ar fi imaginat.
Queen este de câțiva ani în turneu prin toată lumea asta mare, cu oameni din ce în ce mai mici. Aseară am avut în față doi creatori, muzicieni, care continuă să se bucure de muzică de parcă ar fi la primul concert.
Brian May și Roger Taylor au dăruit, asta am simțit și ei fac asta în mod constant de când Freddie nu mai este, pentru că nu mai au ce demonstra, ci doar să propovăduiască o muzică cu puteri de vindecare a prejudecăților.
Eu cred că Brian May și Roger Taylor continuă să facă turneul și pentru Adam Lambert, pentru a-l arată lumii, pentru a se mândri cu el, pentru a da un mesaj.
Continuă să meargă în turneu, departe de familii, prin avioane, hoteluri etc, la vârsta de pensionare pentru alții, ca să ducă muzica Queen mai departe, pentru că sunt și am fost mulți care nu am reușit să de bucurăm de a-i asculta live decât cu ocazia acestui turneu.
Adam Lambert nu se crede Freddie, cum nici basistul trupei nu se crede John Deacon.
Adam Lambert este fenomenal. Nu este Freddie, este Adam. Chiar dacă ar exista minunea de a putea cânta cu aceeași magie, emoție, forță ca Freddie, nu ar putea fi el, pentru că valoarea lui Mercury nu a stat doar în cea de perfomer, ci de creator, de compozitor, de vizionar.
Adam aduce un alt farmec, păstrând mixul de doze masculinitate-feminitate, vulnerabilitate-forță, dramă-comedie, din felul în care cânta Freddie.
Dincolo de muzica și concertul în sine, timp în care am plâns de bucurie, am sărit, am cântat, am călătorit în mine dus-întors, m-au impresionat simplitatea unor detalii din punerea showului în scenă, decența și modestia tuturor de pe scenă, frumusețea relației protector-ucenic dintre cei doi Queen și Adam, respectul celui mai tânăr față de ceilalți, păstrând mai mereu un pas în spatele lor și zâmbetul lui Brian care dă încredere, libertate, confort.
Pentru cei care și-au găsit scuza că nu vin la concert pentru că preferă să rămână cu imaginea lui Freddie – să-și dea palme mai tare decât dacă ar fi fost la concert și ar fi aplaudat. Dacă sunt fani Queen au ratat concertul vieții lor.
Prezența la concert și cumpărarea biletului sunt un gest de respect față de artistul pe care îl iubești, nu doar pentru bucuria ta de a-l vedea. Este un gest care este imposibil să fie egoist.
Când cumperi un bilet, cumperi pentru doi, de fapt – pentru tine și pentru artist.
Iar dacă te declari fan Queen și nu mergi să cumperi bilet să-i vezi, deși a fost cam unica șansă să vină în România, înseamnă că nu ai înțeles nimic din muzica și din mesajul pieselor lor.
Queen nu este doar We will rock you, We are the champions, Bohemian Rhapsody și I want to break free, sunt acea trupă care au intrat în istorie luptând cu prejudecățile, cu presa din vremea în care lansau albume, cu radiourile care nu voiau să îi difuzeze. Spun asta pentru că suntem într-o perioada în care ne dăm cu părerea despre ‘relația’ artist-radio în tabăra de muzică numită industria muzicală românească.
Sper să fi fost în public nu doar artiști din trupele rock, ci și din cei care lucrează în studiourile de producție care scot piese pe bandă rulantă, cu scopul de a intra pe radio. Ar fi aflat așa că există mai multe acorduri decât cele folosite de ei, ar afla că chitara are și alte sunete și poate transmite o mulțime de stări, că există și alte cuvinte în limba engleză, că o piesă nu trebuie să semene cu alta ca să aibă succes.
Duc mai departe mesajul postat aseară de Emagic, organizatorul concertului, și mă-nclin și eu în fața lor, pentru că au adus concertul ăsta și în România. Nu mă bucur doar pentru mine(i-am văzut și acum un an la Hamburg), ci mai mult pentru cei care au trăit în vremea muzicii geniale de aseară și care și-au împlinit un vis ce părea de neatins.
M-a bucurat că au fost momente în care publicul se auzea mai tare decât cei de pe scenă.
Acum două săptămâni eram în aceeași piața la Maroon 5. Am plecat dupa 35 de minute. Cea mai slabă prestație sau apariție a vreunui artist cu titlu de artist ‘mare’, pe care am văzut-o. Muzică ok, bună, corectă, cântată fără pic de suflet.
Ieri m-am vindecat, am reînviat.
Închei cu un amănunt ce spune multe despre dragoste de colegi, despre recunoaștere, despre modestia artiștilor mari.
Bohemian Rhapsody a fost cântată folosindu-se și footage cu Freddie din timpul unui concert, piesa fiind cântată de Queen+Adam Lambert +Freddie.
Finalul piesei este împărțit între Adam și Freddie.
Ultimul cuvânt îi este lăsat tot lui Freddie.
Sunt fericit.
Imaginez

Am deschis marea.

N-am luat-o razna, nu mă cred Moise să deschid mările în două;)

Însă, am deschis sezonul de mers la mare în cel mai nou resort din România. Și nu am făcut-o singur sau doar cu trupa, ci împreună cu fanii.
Acum vreo două-trei luni, cei de la Happy Tour ne-au propus să încercăm un concept nou de a chema lumea la un concert VUNK, știind că suntem mereu în căutare de a ieși din convențional și de a căuta noi spații sau contexte de a crea evenimente, concerte.
Așa că am picat de acord să punem la bătaie un week-end întreg la mare, la Blaxy, cel mai nou resort de pe litoralul nostru, undeva înainte de Olimp, lângă Popasul Pescarilor.
Ideea era foarte simplă, între 10-12 iunie petreceam împreună cu fanii, cu toți cei care își luau bilete în acel week-end și la conertul de sâmbătă, dar și pe plajă. S-a potrivit și mai bine să putem face asta chiar în week-end-ul în care România juca primul meci de la Campionatul European de Fotbal, contra Franței.
Prima seară, cea de vineri, a fost cu multă bătaie de cap la meci, dar și de vânt. Noroc cu berile și cu agitația specifică unei galerii de fotbal;)
© FOTO: Petru Ivu
A doua zi, încă de la 11, ne-am găsit cu toții pe plajă. Unii s-au pus din prima la terasă, unii la plajă, alții au tras cu arcul în pădurea de o sută de metri care ține la umbră drumul de la hotel la plajă, iar cei mai mulți ne-am strâns să facem echipe pentru campionatul de fotbal pe plajă.
S-a rezistat mai mult decât credeam;)
© FOTO: Petru Ivu
© FOTO: Petru Ivu
Au fost și câțiva care au rămas mai mult la hotel, după o noapte mai lungă decât a noastră;)
Pe lângă fani, au venit și bloggeri invitați să petreacă ceea ce noi am numit #Vunkanta. Și cu ei, dar mai ales cu fanii noștri veniți din toate colțurile țării, am reușit să ne cunoaștem altfel decât o facem la concerte sau în online.
Artiștii și publicul lor trebuie să fie prieteni. Ca să fie preieteni trebuie să se lase cunoscuți. Și unii și alții.
Am întâlnit familii pe care le-am văzut la mai toate concertele noastre, ne-am jucat cu copiii lor, au fost găști de prieteni venite doar pentru concert, a venit și Oana, care a câștigat invitatția dublă acum câteva sâptâmâni în live-ul nostru de pe pagina de fb a trupei sau un cuplu din Amsterdam care avea avion a dua zi dimineață din București și a trebuit să plece imediat după concert.
© FOTO: Petru Ivu © FOTO: Petru Ivu © FOTO: Petru Ivu © FOTO: Petru Ivu © FOTO: Petru Ivu © FOTO: Petru Ivu
Concertul de o oră și jumătate a trecut ca o adiere de vânt, repede și răcoritor.
© FOTO: Petru Ivu
Articolul acesta nu este despre a face reclamă cuiva, ci pentru a le mulțumi că au avut o idee bună prin care ne-au adus mai aproape de cei care ne ascultă muzica.
Articolul acesta nu este despre un concert, ci despre cum vedem noi relația dintre artist și public.
Așa cum am spus și la finalul concertului, ‘Suntem trupa Vunk și o să fim întotdeauna sinceri cu voi.’
Foto – Petru Ivu.
Imaginez

La masă cu rock-ul.

Am fost invitat să fac parte din juriul pentru finala Hard Rock Rising. S-a întâmplat aseară, nu doar în România, ci în aproape toate cluburile Hard Rock Cafe, pentru că este o competiție mondială. Premiul este de 50.000$, o călătorie la Ibiza, plus play-ul clipului trupei câștigătoare în rețeaua mondială HRC.

În finala românească au rămas patru trupe, iar în juriu am fost cinci. Dan Iliescu(Timpuri Noi), Alin Dincă(Trooper), Iulian Udrea(compozitor și producător), Claudiu Cîrțînă(Rock FM)  și eu.
Fiecare trupă a avut de cântat câte patru piese, iar crieteriile de jurizare s-au referit la originalitate, muzicalitate, abilitățile vocale, prezența scenică și reacția publicului.
Fameless este trupa lui Tiberiu Albu, câștigător Vocea României acum două sezoane. A fost prima dată când i-am văzut live. Piesele ascultate pe net mi-au plăcut, dar eram curios să îi aud și live, pentru că nu eram în București atunci când au cântat tot aici, în HRC, dar aș vrea să văd un concert întreg cu ei. Sună foarte bine, păcat că aseară vocea lui Tiberiu s-a auzit prea încet pentru sound-ul lor. MI s-au părut cei mai elevați de ieri, ca scriere, tonuri de chitară, structuri de piese.
Drive a fost a doua trupă. Nu știu dacă doar pentru concurs sau nu, dar ieri a cântat cu ei și Lori Ciobotaru. Mi s-a părut din alt film, era cea mai veselă și relaxată de pe scenă, timp de cele patru piese ale lor.
Păreau că nici ei nu cred că pot câștiga, nu se simțea bucuria sau pasiunea de a fi acolo. Impresia mea și a lui Dan Iliescu a fost că sunt o trupă de coveruri transformată puțin pentru concurs.
Fine Gentelmen. Solistul trupei, Claudiu, a întors toate scaunele acum un an la Vocea României, cu o piesă Muse. Aseară, a fost singura trupă care s-a mobilizat să aducă public, fani, prieteni să-i susțină. Au avut o galerie de puștani care s-au bucurat alături de ei, au țipat, au cântat, au aplaudat.
Cu un managemenet bun, este o trupă care poate să intre foarte ușor în ‘rândul lumii’, pentru că au tot ce le trebuie -
carismă, putere, energie, încredere, voce bună, instrumentiști buni. Dacă s-ar fi auzit mai tare chitara ar fi fost și mai bine.
AVA sunt o trupă doar de fete. O formulă clasică de tobe, bas, chitară, clape, dar accesorizată și cu o vioară, au fost singurele care au cântat și în română. Am înțeles de la ceilalți colegi din juriu că sunt trupa de live a Andreei Bănică.
Nu știu dacă este așa, dar eu cred că dacă vrei să construiești autenticitate, o viziune personală prin piesele tale, este de preferat să încerci să faci doar asta, să încerci să o duci mereu la perfecțiune, nu să te împarți între a acompania pe cineva sau a face niște coveruri într-un club. Știu, sunt niște bani care vin, acoperă niște cheltuieli, dar la drum lung nu ajută, ci te diluează.
Mi-aș dori să văd mai multe instrumentiste și soliste de rock, așa că mi-a părut bine să văd ieri o trupă care se simte că vrea mai mult și nu se mulțumește doar cu participarea la un concurs.
Per total, la nicio trupă n-am înțeles aproape niciun cuvânt, din cauza sunetului. În toate trupele bateriștii mi s-au părut cei mai spectaculoși, cei mai convingători.
Grupul de puști și puștoaice care au venit să-i susțină pe cei de la Fine Gentlemen m-a bucurat foarte tare, pentru că este genul de public pe care mi-ar plăcea să-l văd la concerte, în general. Sunt convins că există o mulțime de liceeni, puști, tineri, care ar asculta rock, nu doar ce oferă clasamentul Media Forest.
Fine Gentlemen au fost câștigătorii. A contat foarte mult publicul lor, pentru că le-a dat o alta stare de a cânta, care se transpune în energia interpretării, iar asta ajunge la cei din fața scenei, publicul. Pentru că asta am fost și noi, cei din juriu, un public cu o hârtie în față.
Noi am ales doar aseară, dar cine duce mai departe un artist este tot publicul.
PS. foarte bun speech-ul bassistului de la Fine Gentlemen!;)
Update – AVA nu este trupa de live a Andreei Bănică, doar o parte dintre ele au mai colaborat cu ea.
Imaginez

Cu tremur.

Nu mai fusesem niciodată la TIFF. Știu doar că an de an, cum se apropia festivalul, toată lumea vorbea despre el, toată lumea posta fotografii de-acolo. Anul acesta am mers la gala de deschidere, care a coincis și cu premiera celui mai nou film al lui Nae Caranfil.

TIFF începe de când intri în oraș. Nu țin minte să fi văzut organizare mai bună, oameni mai relaxați dintr-o echipă, chiar dacă doar aparent, cu vreo altă ocazie a vreunui eveniment românesc.
Este lecție, este bucurie. Habar n-am cum fac ei toată treaba asta, să mai și crească de la an la an mereu, dar sunt fanul lor și am le mulțumesc de grijă și de încrederea auxiliară în a insista să faci lucruri, dată de reușita lor.
Gala de deschidere, din Piața Unirii, a început cu trupa franceză de teatru Transexpress, cu un moment de aproape jumătate de oră al carei punct culminant se întâmplă la mulți metri în aer, cu niște pârghii dansate de o macara prea înaltă pentru teama mea de înălțime;)
Până să înceapă ‘6,9 pe scara Richter’, filmul lui Nae Caranfil, Tudor Giurgiu(directorul festivalului) și-a spus oful tuturor organziatorilor de evenimente din România – ‘este un festival pe bilete, nu pe invitații, așa că, dragi sponsori și parteneri, nu mai întrebați de invitații că nu se găsesc, chiar dacă nu vă place chestia asta.’
Nae Caranfil, pentru gustul meu, rămâne cel mai bun povestitor de film din România. Nu doar pentru cât de vulnerabile sunt toate personajele din filmele lui, dar pentru faptul că scrie povești și le spune. Le spune cu dragoste față de oameni, față de relațiile dintre ei.
Nu este un musical, așa cum este prezentat în mai toate articolele. Pretextul montării unui musical în film aduce și momente de cântat și ceva dans, dar nu este un musical. Se simte pasiunea lui Caranfil pentru muzică, ca și în celelalte filme. A scris muzica și textele pieselor din film, iar ultimul cântec este chiar cântat de el. Acesta coincide și cu momentul ce arată ca un omagiu adus lui ‘All that jazz’.
Am râs și am râs mai tot filmul, pentru că este o comedie a fiecăruia dintre noi.
Este 5 dimineața la mine, sunt în aeroport și plec spre București. Am petrecut 12 ore în Cluj și câteva dintre ele la TIFF. Am simțit nevoia să vorbesc despre asta. Ca spectator, ca prieten al lui Tudor, ca fan al lui Caranfil.
#tiffmoments