Imaginez

Adam și Regina.

Dacă Queen, regina, ar fi trebuit să aibă un nume, probabil că s-ar fi numit Eva, ca să refacă cel mai cunoscut cuplu din lume, Adam și Eva. Dar Queen nu mai are nevoie de vreun nume, este definiție și atât.

Adam Lambert este și Adam și mărul și sarpele. A readus bucuria și motivația de a merge în turneu pentru Brian May și Roger Taylor, a creat controversă prin ideea că nu îl poate egala pe Freddie, a făcut rockeri, fani aproape evangheliști de Queen, să îl aplaude mai tare decât și-ar fi imaginat.
Queen este de câțiva ani în turneu prin toată lumea asta mare, cu oameni din ce în ce mai mici. Aseară am avut în față doi creatori, muzicieni, care continuă să se bucure de muzică de parcă ar fi la primul concert.
Brian May și Roger Taylor au dăruit, asta am simțit și ei fac asta în mod constant de când Freddie nu mai este, pentru că nu mai au ce demonstra, ci doar să propovăduiască o muzică cu puteri de vindecare a prejudecăților.
Eu cred că Brian May și Roger Taylor continuă să facă turneul și pentru Adam Lambert, pentru a-l arată lumii, pentru a se mândri cu el, pentru a da un mesaj.
Continuă să meargă în turneu, departe de familii, prin avioane, hoteluri etc, la vârsta de pensionare pentru alții, ca să ducă muzica Queen mai departe, pentru că sunt și am fost mulți care nu am reușit să de bucurăm de a-i asculta live decât cu ocazia acestui turneu.
Adam Lambert nu se crede Freddie, cum nici basistul trupei nu se crede John Deacon.
Adam Lambert este fenomenal. Nu este Freddie, este Adam. Chiar dacă ar exista minunea de a putea cânta cu aceeași magie, emoție, forță ca Freddie, nu ar putea fi el, pentru că valoarea lui Mercury nu a stat doar în cea de perfomer, ci de creator, de compozitor, de vizionar.
Adam aduce un alt farmec, păstrând mixul de doze masculinitate-feminitate, vulnerabilitate-forță, dramă-comedie, din felul în care cânta Freddie.
Dincolo de muzica și concertul în sine, timp în care am plâns de bucurie, am sărit, am cântat, am călătorit în mine dus-întors, m-au impresionat simplitatea unor detalii din punerea showului în scenă, decența și modestia tuturor de pe scenă, frumusețea relației protector-ucenic dintre cei doi Queen și Adam, respectul celui mai tânăr față de ceilalți, păstrând mai mereu un pas în spatele lor și zâmbetul lui Brian care dă încredere, libertate, confort.
Pentru cei care și-au găsit scuza că nu vin la concert pentru că preferă să rămână cu imaginea lui Freddie – să-și dea palme mai tare decât dacă ar fi fost la concert și ar fi aplaudat. Dacă sunt fani Queen au ratat concertul vieții lor.
Prezența la concert și cumpărarea biletului sunt un gest de respect față de artistul pe care îl iubești, nu doar pentru bucuria ta de a-l vedea. Este un gest care este imposibil să fie egoist.
Când cumperi un bilet, cumperi pentru doi, de fapt – pentru tine și pentru artist.
Iar dacă te declari fan Queen și nu mergi să cumperi bilet să-i vezi, deși a fost cam unica șansă să vină în România, înseamnă că nu ai înțeles nimic din muzica și din mesajul pieselor lor.
Queen nu este doar We will rock you, We are the champions, Bohemian Rhapsody și I want to break free, sunt acea trupă care au intrat în istorie luptând cu prejudecățile, cu presa din vremea în care lansau albume, cu radiourile care nu voiau să îi difuzeze. Spun asta pentru că suntem într-o perioada în care ne dăm cu părerea despre ‘relația’ artist-radio în tabăra de muzică numită industria muzicală românească.
Sper să fi fost în public nu doar artiști din trupele rock, ci și din cei care lucrează în studiourile de producție care scot piese pe bandă rulantă, cu scopul de a intra pe radio. Ar fi aflat așa că există mai multe acorduri decât cele folosite de ei, ar afla că chitara are și alte sunete și poate transmite o mulțime de stări, că există și alte cuvinte în limba engleză, că o piesă nu trebuie să semene cu alta ca să aibă succes.
Duc mai departe mesajul postat aseară de Emagic, organizatorul concertului, și mă-nclin și eu în fața lor, pentru că au adus concertul ăsta și în România. Nu mă bucur doar pentru mine(i-am văzut și acum un an la Hamburg), ci mai mult pentru cei care au trăit în vremea muzicii geniale de aseară și care și-au împlinit un vis ce părea de neatins.
M-a bucurat că au fost momente în care publicul se auzea mai tare decât cei de pe scenă.
Acum două săptămâni eram în aceeași piața la Maroon 5. Am plecat dupa 35 de minute. Cea mai slabă prestație sau apariție a vreunui artist cu titlu de artist ‘mare’, pe care am văzut-o. Muzică ok, bună, corectă, cântată fără pic de suflet.
Ieri m-am vindecat, am reînviat.
Închei cu un amănunt ce spune multe despre dragoste de colegi, despre recunoaștere, despre modestia artiștilor mari.
Bohemian Rhapsody a fost cântată folosindu-se și footage cu Freddie din timpul unui concert, piesa fiind cântată de Queen+Adam Lambert +Freddie.
Finalul piesei este împărțit între Adam și Freddie.
Ultimul cuvânt îi este lăsat tot lui Freddie.
Sunt fericit.
Imaginez

Am deschis marea.

N-am luat-o razna, nu mă cred Moise să deschid mările în două;)

Însă, am deschis sezonul de mers la mare în cel mai nou resort din România. Și nu am făcut-o singur sau doar cu trupa, ci împreună cu fanii.
Acum vreo două-trei luni, cei de la Happy Tour ne-au propus să încercăm un concept nou de a chema lumea la un concert VUNK, știind că suntem mereu în căutare de a ieși din convențional și de a căuta noi spații sau contexte de a crea evenimente, concerte.
Așa că am picat de acord să punem la bătaie un week-end întreg la mare, la Blaxy, cel mai nou resort de pe litoralul nostru, undeva înainte de Olimp, lângă Popasul Pescarilor.
Ideea era foarte simplă, între 10-12 iunie petreceam împreună cu fanii, cu toți cei care își luau bilete în acel week-end și la conertul de sâmbătă, dar și pe plajă. S-a potrivit și mai bine să putem face asta chiar în week-end-ul în care România juca primul meci de la Campionatul European de Fotbal, contra Franței.
Prima seară, cea de vineri, a fost cu multă bătaie de cap la meci, dar și de vânt. Noroc cu berile și cu agitația specifică unei galerii de fotbal;)
© FOTO: Petru Ivu
A doua zi, încă de la 11, ne-am găsit cu toții pe plajă. Unii s-au pus din prima la terasă, unii la plajă, alții au tras cu arcul în pădurea de o sută de metri care ține la umbră drumul de la hotel la plajă, iar cei mai mulți ne-am strâns să facem echipe pentru campionatul de fotbal pe plajă.
S-a rezistat mai mult decât credeam;)
© FOTO: Petru Ivu
© FOTO: Petru Ivu
Au fost și câțiva care au rămas mai mult la hotel, după o noapte mai lungă decât a noastră;)
Pe lângă fani, au venit și bloggeri invitați să petreacă ceea ce noi am numit #Vunkanta. Și cu ei, dar mai ales cu fanii noștri veniți din toate colțurile țării, am reușit să ne cunoaștem altfel decât o facem la concerte sau în online.
Artiștii și publicul lor trebuie să fie prieteni. Ca să fie preieteni trebuie să se lase cunoscuți. Și unii și alții.
Am întâlnit familii pe care le-am văzut la mai toate concertele noastre, ne-am jucat cu copiii lor, au fost găști de prieteni venite doar pentru concert, a venit și Oana, care a câștigat invitatția dublă acum câteva sâptâmâni în live-ul nostru de pe pagina de fb a trupei sau un cuplu din Amsterdam care avea avion a dua zi dimineață din București și a trebuit să plece imediat după concert.
© FOTO: Petru Ivu © FOTO: Petru Ivu © FOTO: Petru Ivu © FOTO: Petru Ivu © FOTO: Petru Ivu © FOTO: Petru Ivu
Concertul de o oră și jumătate a trecut ca o adiere de vânt, repede și răcoritor.
© FOTO: Petru Ivu
Articolul acesta nu este despre a face reclamă cuiva, ci pentru a le mulțumi că au avut o idee bună prin care ne-au adus mai aproape de cei care ne ascultă muzica.
Articolul acesta nu este despre un concert, ci despre cum vedem noi relația dintre artist și public.
Așa cum am spus și la finalul concertului, ‘Suntem trupa Vunk și o să fim întotdeauna sinceri cu voi.’
Foto – Petru Ivu.
Imaginez

La masă cu rock-ul.

Am fost invitat să fac parte din juriul pentru finala Hard Rock Rising. S-a întâmplat aseară, nu doar în România, ci în aproape toate cluburile Hard Rock Cafe, pentru că este o competiție mondială. Premiul este de 50.000$, o călătorie la Ibiza, plus play-ul clipului trupei câștigătoare în rețeaua mondială HRC.

În finala românească au rămas patru trupe, iar în juriu am fost cinci. Dan Iliescu(Timpuri Noi), Alin Dincă(Trooper), Iulian Udrea(compozitor și producător), Claudiu Cîrțînă(Rock FM)  și eu.
Fiecare trupă a avut de cântat câte patru piese, iar crieteriile de jurizare s-au referit la originalitate, muzicalitate, abilitățile vocale, prezența scenică și reacția publicului.
Fameless este trupa lui Tiberiu Albu, câștigător Vocea României acum două sezoane. A fost prima dată când i-am văzut live. Piesele ascultate pe net mi-au plăcut, dar eram curios să îi aud și live, pentru că nu eram în București atunci când au cântat tot aici, în HRC, dar aș vrea să văd un concert întreg cu ei. Sună foarte bine, păcat că aseară vocea lui Tiberiu s-a auzit prea încet pentru sound-ul lor. MI s-au părut cei mai elevați de ieri, ca scriere, tonuri de chitară, structuri de piese.
Drive a fost a doua trupă. Nu știu dacă doar pentru concurs sau nu, dar ieri a cântat cu ei și Lori Ciobotaru. Mi s-a părut din alt film, era cea mai veselă și relaxată de pe scenă, timp de cele patru piese ale lor.
Păreau că nici ei nu cred că pot câștiga, nu se simțea bucuria sau pasiunea de a fi acolo. Impresia mea și a lui Dan Iliescu a fost că sunt o trupă de coveruri transformată puțin pentru concurs.
Fine Gentelmen. Solistul trupei, Claudiu, a întors toate scaunele acum un an la Vocea României, cu o piesă Muse. Aseară, a fost singura trupă care s-a mobilizat să aducă public, fani, prieteni să-i susțină. Au avut o galerie de puștani care s-au bucurat alături de ei, au țipat, au cântat, au aplaudat.
Cu un managemenet bun, este o trupă care poate să intre foarte ușor în ‘rândul lumii’, pentru că au tot ce le trebuie -
carismă, putere, energie, încredere, voce bună, instrumentiști buni. Dacă s-ar fi auzit mai tare chitara ar fi fost și mai bine.
AVA sunt o trupă doar de fete. O formulă clasică de tobe, bas, chitară, clape, dar accesorizată și cu o vioară, au fost singurele care au cântat și în română. Am înțeles de la ceilalți colegi din juriu că sunt trupa de live a Andreei Bănică.
Nu știu dacă este așa, dar eu cred că dacă vrei să construiești autenticitate, o viziune personală prin piesele tale, este de preferat să încerci să faci doar asta, să încerci să o duci mereu la perfecțiune, nu să te împarți între a acompania pe cineva sau a face niște coveruri într-un club. Știu, sunt niște bani care vin, acoperă niște cheltuieli, dar la drum lung nu ajută, ci te diluează.
Mi-aș dori să văd mai multe instrumentiste și soliste de rock, așa că mi-a părut bine să văd ieri o trupă care se simte că vrea mai mult și nu se mulțumește doar cu participarea la un concurs.
Per total, la nicio trupă n-am înțeles aproape niciun cuvânt, din cauza sunetului. În toate trupele bateriștii mi s-au părut cei mai spectaculoși, cei mai convingători.
Grupul de puști și puștoaice care au venit să-i susțină pe cei de la Fine Gentlemen m-a bucurat foarte tare, pentru că este genul de public pe care mi-ar plăcea să-l văd la concerte, în general. Sunt convins că există o mulțime de liceeni, puști, tineri, care ar asculta rock, nu doar ce oferă clasamentul Media Forest.
Fine Gentlemen au fost câștigătorii. A contat foarte mult publicul lor, pentru că le-a dat o alta stare de a cânta, care se transpune în energia interpretării, iar asta ajunge la cei din fața scenei, publicul. Pentru că asta am fost și noi, cei din juriu, un public cu o hârtie în față.
Noi am ales doar aseară, dar cine duce mai departe un artist este tot publicul.
PS. foarte bun speech-ul bassistului de la Fine Gentlemen!;)
Update – AVA nu este trupa de live a Andreei Bănică, doar o parte dintre ele au mai colaborat cu ea.
Imaginez

Cu tremur.

Nu mai fusesem niciodată la TIFF. Știu doar că an de an, cum se apropia festivalul, toată lumea vorbea despre el, toată lumea posta fotografii de-acolo. Anul acesta am mers la gala de deschidere, care a coincis și cu premiera celui mai nou film al lui Nae Caranfil.

TIFF începe de când intri în oraș. Nu țin minte să fi văzut organizare mai bună, oameni mai relaxați dintr-o echipă, chiar dacă doar aparent, cu vreo altă ocazie a vreunui eveniment românesc.
Este lecție, este bucurie. Habar n-am cum fac ei toată treaba asta, să mai și crească de la an la an mereu, dar sunt fanul lor și am le mulțumesc de grijă și de încrederea auxiliară în a insista să faci lucruri, dată de reușita lor.
Gala de deschidere, din Piața Unirii, a început cu trupa franceză de teatru Transexpress, cu un moment de aproape jumătate de oră al carei punct culminant se întâmplă la mulți metri în aer, cu niște pârghii dansate de o macara prea înaltă pentru teama mea de înălțime;)
Până să înceapă ‘6,9 pe scara Richter’, filmul lui Nae Caranfil, Tudor Giurgiu(directorul festivalului) și-a spus oful tuturor organziatorilor de evenimente din România – ‘este un festival pe bilete, nu pe invitații, așa că, dragi sponsori și parteneri, nu mai întrebați de invitații că nu se găsesc, chiar dacă nu vă place chestia asta.’
Nae Caranfil, pentru gustul meu, rămâne cel mai bun povestitor de film din România. Nu doar pentru cât de vulnerabile sunt toate personajele din filmele lui, dar pentru faptul că scrie povești și le spune. Le spune cu dragoste față de oameni, față de relațiile dintre ei.
Nu este un musical, așa cum este prezentat în mai toate articolele. Pretextul montării unui musical în film aduce și momente de cântat și ceva dans, dar nu este un musical. Se simte pasiunea lui Caranfil pentru muzică, ca și în celelalte filme. A scris muzica și textele pieselor din film, iar ultimul cântec este chiar cântat de el. Acesta coincide și cu momentul ce arată ca un omagiu adus lui ‘All that jazz’.
Am râs și am râs mai tot filmul, pentru că este o comedie a fiecăruia dintre noi.
Este 5 dimineața la mine, sunt în aeroport și plec spre București. Am petrecut 12 ore în Cluj și câteva dintre ele la TIFF. Am simțit nevoia să vorbesc despre asta. Ca spectator, ca prieten al lui Tudor, ca fan al lui Caranfil.
#tiffmoments
Imaginez

Premiile Gopo. ‘Ce face, frate, s-a dat pe rock?!’.

Între muzică, film și teatru, puține sunt cele care le despart. Lumea românească ce le adună la un loc este destul de mică. Din fericire, dar și din păcate.

Luni, 28 martie, este o nouă ediție a Premiilor Gopo, iar printre nominalizați sunt mulți care au lucrat cu VUNK și sunt tare mândru, că au intrat în lumea noastră, fiecare aducând un plus evident la proiectele în care s-au implicat.

Tudor Giurgiu(De ce eu?) este regizorul cu care am lucrat la primele noastre clipuri -‘Independent'(director de imagine a fost Tudor Lucaciu, nominalizat și el  pentru ‘Cea mai bună imagine’, cu filmul ‘Un etaj mai jos’), ‘Noi o scoatem la capăt’, ‘Langă inima vine inima ta’ și ‘Fermecată dansează’. Tot Tudor a făcut genericul filmului său de lung metraj, ‘Legături bolnăvicioase’, pe ‘Baladă pentru o minune’.

Cu Radu Jude(Aferim!) am lucrat o singură dată, la finalul lui 2005. La început de decembrie, noi ne-am gândit să lansăm piesa ‘Nopțile de vară';) Radu a fost cel cu ideea clipului, pentru o piesă care s-a pierdut prea repede, după speranțele pe care ni le-am pus în ea. Ironia noastră de a cânta iarna despre vară n-a mers deloc;)

Corneliu Porumboiu(‘Comoara’) ne-a așteptat în biroul lui din zona Griviței, în iarna începutului lui 2012. Aveam de lansat DVD-ul concertului nostru, ‘VUNK la inălțime’ și voiam să-i facem un trailer, ca pentru un film de lung metraj. Din start i-am spus că vrem să fie ceva cu umor, în care să nu ne luăm foarte în serios, ci dimpotrivă, să ne auto-ironizăm. Am râs cu lacrimi la fiecare întâlnire cu el, la toate ideile pe care ni le-a porpus. Cea care a rămas este mai jos. A mai rămas și vorba ‘Ce face, frate, s-a dat pe rock?!‘. Trailerul s-a difuzat în Grand Cinema, iar lansarea dvd-ului s-a făcut cu o proiecție de gală, tot acolo.

Ana Maria Guran(‘Lumea e a mea’), este nominalizată la ‘Cea mai bună actriță într-un rol principal de lung metraj’ și la ‘Tânără speranță’. Ana Maria este prizoniera din clipul nostru lansat acum o lună și ceva, ‘Iubește-mă de tot’.

Personal, mă bucur de fiecare dată când văd că există nominalizări și la categoria ‘Cea mai bună muzică’, pentru că, încă, mulți regizori români refuză să comunice și prin muzică, așa că admir și apalud curajul celor care o fac.

Să se pună smokingurile negre, covorul roșu și statuetele aurii în mișcare;)

Imaginez

A venit primăZARA.

Ieri, pe 28 februarie, în ultima duminică legală de iarnă, am botezat-o pe Zara, fetița noastră. Între prieteni, frați și nași, ziua de ieri s-a numit ‘Vine, vine PrimăZARA’. Sau, ca nume de cod, BoteZara;)

Am revenit în biserica ‘Sfântul Nicolae Dintr-o Zi'(în spatele facultății de arhitectură), după ce tot acolo au fost botezate și fetițele fratelui meu și băiețelul unui prieten foarte bun. Preoții de-acolo au multă lumină în ei, sunt printre cei care spală rușinea multora dintre colegii lor… Au adus căldură și lumină într-o zi în care afară era rece  și înnorat.

Zara Ecaterina a fost extrem de cuminte;) A plâns foarte puțin , doar când preotul a băgat-o în cristelniță. A fost curajoasă, pentru că a intrat cu totul, nu doar cu picioarele. Dar nici măcar nu pot spune că a plâns, doar s-a făcut auzită corespunzător;)

Pentru aproape o oră, Eliza și cu mine am trăit cu lacrimi zidite în ochi, poate cel mai frumos moment din viața noastră. Fetița noastră, cea curioasă, cumințică, vorbăreață, plină de energie, care zâmbește în fiecare dimineață când se trezește și care râde când îi cânți, este creștină acum.

IMG_8853

A urmat o petrecere foarte restrână și discretă. În lumea noastră, departe de ochii lumii, între prieteni, este foarte multă bucurie, liniște și bunătate.

zara2

Tortul a fost roz cu mov, cu etaj și multă ciocolată;)

Ultimele două ore din seară le-am petrecut acasă despachetând cadouri, cautând loc de zeci de buchete de flori și recitind certificatul de botez, pe care scrie miraculos ‘….s-a săvârșit Sfânta Taină a Botezului…’.

Împărtășim aici, cu voi, bucuria noastră ce se întinde până la cer și înapoi. Cu Zara lângă noi, în orice zi este primăvară.

Vă pupăm;)

Zara, Eliza și Cornel.

zara1

Imaginez

Am livrat bucurie.

Acum o săptămână, împreună cu prietenii de la DPD(facebook.com/DPDRomania), am provocat bărbații să-și spună iubirea printr-un mesaj într-un concurs al carui premiu era un buchet spectaculos de flori, pe care mergeam eu să îl livrez.

Au trecut zilele, au curs mesajele și am ajuns în ziua în care meregm să cunoaștem cîștigătorul. Pe scaunul din dreapta al mașinii DPD, îmbrăcat în uniforma specifică unui curier, aștept să îl cunosc pe Răzvan. Pe o temperatură de aproape 20 de grade, într-o zi de februarie, undeva în zona Delea Veche, Răzvan ne așteaptă afară, în mânecă scurtă, cu zâmbetul pe buze.

Îmi povestește puțin despre Evelina, iubita lui, dar  îmi spune și că nu are cum să fugă de la serviciu. Nu plec până nu îl filmez cu telefonul când îi spune Evelinei că o iubește.

Distanța Delea Veche-Băneasa, acolo unde lucrează Evelina, o facem foarte repede. Eu, în uniforma gri-roșu, mă simt ca într-o misiune;)

Evelina lucrează la o corporație și sper că o putem face să iasă din birou în fața clădirii, unde o așteaptă surpriza noastră. Ne ascundem cât putem de mult pe lângă pereții de sticlă ai clădirii, cât să nu stăm în fața intrării principale. Între timp, cineva din echipa noastră se duce la recepție să o cheme. Nici nu pleacă bine și ne trezim cu Evelina lângă noi!

Pe Evelina o știu de la toate concertele noastre, este una dintre persoanele care nu lipsește din primul rând, în fața scenei. Ieșise să mă salute, pentru că m-a văzut pe geam. Habar n-avea că eu venisem acolo pentru ea, din partea lui Răzvan, iar eu habar n-aveam că ea este cea care va primi buchetul. Continuarea și ce am povestit până acum se văd mult mai bine în linkul de mai jos.

 

Premiul I a fost castigat de Scutaru Razvan, premiul II de Alex A, iar premiul III de Adrian Popa.. Premiile doi și trei au fost trimise la adresele iubitelor celor doi premianți, împreună cu mesajele lor scrise sub formă de felicitare.

Le mulțumesc tuturor celor care au participat la concurs. Le mulțumesc pentru încredere, curaj și deschidere.

Iubește lumea.

#livrambucurie #dpd #loveisintheair

Imaginez

Bărbații la nevoie se cunosc.

Băieți, se apropie perioada aia în care rămânem descoperiți, fără idei, de cele mai multe ori. Vine perioada de evenimente legate de sărbătorirea iubirii. Iar asta, de fapt, se traduce în celebrarea relației cu iubita, soția, iubita care încă nu-ți e iubită, colega etc.

Oricât de masculi ne-am da în scris pe-aici sau pe la prieteni, știm foarte bine că nu trece perioada asta fără să ne facem simțită intenția, cel puțin, de a face o surpriză, un cadou, o floare, un gest. Pentru că suntem niște domni, până la urmă;)

În cazul meu, cele mai bune idei de cadouri s-au cam terminat, le-am folosit și refolosit. De cele mai multe ori când am vrut să fac un cadou legat de perioada asta n-am găsit nimic și am mers pe inspirația de ultim minut. A ieșit și bine, dar a ieșit și total nepotrivit. Riscul de a face o gafă crește exponențial cu zilele rămase până la sărbătoare. Dar un lucru am învățat clar – niciodată nu poți greși cu o floare sau, și mai bine, un buchet.

Pe scurt, vă cer ajutorul și vă dau un altul la schimb. Prietenii de la DPD (https://www.facebook.com/DPDRomania) m-au provocat să fac un concurs cu cele mai frumoase mesaje de iubire ale barbaților față de persoanele iubite. Este extrem de simplu și de eficient. Voi lăsați un comentariu aici pe blog cu mesajul de iubire adresat cui vreți voi, cei de la DPD dau ca premii trei aranjamente florale spectaculoase(dintre care unul este marele premiu!). Mai mult, pe câștigătorul marelui premiu îl ajut chiar eu cu livrarea. Adică merg împreună cu el să-i facem o surpriză persoanei iubite și să-i oferim florile împreună. Celelalte două premii, 2 și 3, se livrează și ele cu o surpriză.

12714054_1768289583197366_119859711_n 12714457_1768289579864033_1544203076_n

Concursul ține de astăzi până pe 18 februarie, la ora 12.00, ca să avem timp să pregătim totul cum trebuie, ca de Dragobete să primiți o bilă albă de la femeile de lângă voi. Vă scapăm de o grijă, că știu prin ce treceți cei mai mulți dintre voi în perioada asta;)

Concursul se adresează doar participanților domiciliați în București, iar momentul în care marele premiu va fi livrat către iubita/partenera câștigătorului, va fi filmat.

Pe lângă marele premiu, eu pun în același buchet câștigător, două bilete la concertul VUNK din clubul Tribute, din 25 februarie.

Livrați emoție și noi livram bucurie!

Băieți,….fiți puternici!;)

 

UPDATE!

Câștigătorii concurusului sunt;

premiul I – Scutaru Razvan,

premiul II – Alex A,

premiul III – Adrian Popa.

#livrambucurie #dpd #loveisintheair

Imaginez

Made in Fericirea.

Daca Fericirea ar fi o tara, toti locuitorii ei s-ar numi fericiti.
S-ar numi. Dar s-ar simti asa? Si nu doar daca ar fi o emotie nativa a faptului ca traiesc in acel loc, dar oare ar fi mandri ca sunt fericiti, nascuti in Fericirea?
Ar trebui sa existe o limba oficiala. Dar ar vorbi-o corect?
I-ar intelege nuantele, ar folosi corect si des verbele a caror actiune creaza fericire? Ar stii cum sa foloseasca adjectivele care sa o descrie sau liniuta aceea, cratima, care face trecerea de la scolit la nescolit? Sau, poate, limba fericirii ar fi limba cu cele mai putine cuvinte din vocabular?
Statul Fericirea ar trebui sa fie reprezentat de un imn oficial. Ba chiar si de o zi oficiala.
Ce cantec ar putea fi un astfel de imn? Si daca nu exista unul, deja, cine si-ar lua responsabilitatea ca a inteles atat de bine care-i treaba cu fericirea incat sa cante despre asta? Oficial, nu oricum. Se spune ca artistii adevarati nu prea stiu ce inseamna sa fii fericit si de-asta creaza asa intens. Pai atunci, daca ei nu stiu ce inseamna sa fii fericit cu adevarat, cum sa poata canta despre asta? Iar daca nu esti artist adevarat, cum sa poti reprezenta aceasta tara? Nu se cade.
Cu ziua oficiala este mai simplu,oamenii acestui loc sunt antrenati sa sarbatoreasca oricand, orice, oricat. Zi, amiaza, seara, noapte, dimineata, iar amiaza, este in regula, sarbatoare sa fie. Sau nici macar, gasesc ei un motiv.
Ca sa faci cumparaturi, ca in orice alta tara, si in Fericirea, iti trebuie bani. Care ar fi moneda oficiala? Si la ce curs? Si-ar deschide vreo banca sucursale in Fericirea? Fericitii nu ar trebui sa stie ce inseamna credite, dobanzi si ghisee, nu?
Ca sa traiesti in Fericirea, trebuie sa respecti legile acestei tari. Fericirea ar avea Constitutia ei si daca ai ajunge sa o incalci, ai fi pedepsit. Dar cum? Cine hotaraste ce si cum este drept sa amendezi pe cineva care nu respecta fericitii sau le fac rau? Il condamni sa nu mai zambeasca, sa nu se mai bucure? Sau doar il obligi sa se simta trist?
In acest timp, inchisorile sunt aproape pline de oameni talentati, care scriu carti, de artisti neintelesi, oameni cu doctorate, cu diplome. Este de inteles, doar suntem in Fericirea. Aici, valoarea nu conteaza. Nici dreptatea, cinstea, onoarea, demnitatea, respectul.
Exista vreun candidat pentru postul de Presedinte al Fericirii? Cum il aleg? Ca de zambit, toti zambesc cand este vorba de a fi alesi. Pai daca ar fi sa stie ce inseamna onoarea de a conduce Fericirea, asta ar insemna ca primul inscris este si castigatorul, ca doar nu ar apuca sa se certe sau sa se contrazica pe vreun subiect, nu? Ar fi o dovada ca nu stiu ce inseamna Fericirea. Ar vorbi mult sau putin? Ar spune ceva cand ar vorbi?
Fericitii ar trebui sa-si cunoasca drapelul. Ar avea culori, ar avea blazon? Normal, dar care, in ce ordine, ce nuante? Nu de alta, dar analistii din aceasta tara sunt foarte atenti si interpreteaza Fericirea in mult feluri.
Dar ce se fac, oare, cu religia? Fericitii chiar sunt asa zen? Cat costa sa te botezi in Fericirea?
Se spune ca nu se stie drumul pana la fericire, asa ca nu exista drumuri in Fericirea. Pur si simplu. Exista locuri indepartate, sa le numim orase, la care se ajunge circuland, fiecare cum poate. Este o forma de disciplina si auto-cunoastere, pentru ca drumul la fericire si prin ea necesita multe capcane. Fericirea este plina de capcane.
Ar veni ziua in care un prim-ministru, cine stie cine, ar veni intr-o zi la serviciu si, cu zambetul pe buze, ar trebui sa isi faca un guvern. Are o lista cu ministere pe birou, dar nu are ministrii pentru ele. Este fericit si el ca toti fericitii, dar nu se simte foarte fericit acum.
Pai cum sa faca cu sanatatea Fericirii si cu educatia ei?
Ce se face cu cultura ei? Ce buget sa aiba Fericirea?
Ce sa mai spuna ca nu stie ce sa faca cu agricultura, cu economia, cu apararea ei. Pai ce politie se potriveste ca sa aperi Fericirea? Si, mai cu seama, de ce sau de cine sa o aperi? Cine ar vrea sa o atace? Ar putea exista, vreodata, un titlu in presa, ‘Fericirea sub teroare’? De fapt, ar exista presa in Fericirea….?
Fericirea, geografic vorbind, se afla pe un continent. Sau este chiar ea un continent. Sau o lume, nu doar o tara.
Este inconjurata de alte state, de oceane, de alte natii. Civilizat si diplomat este ca, Fericirea, sa aiba ambasadori prin toti vecinii. Cu sedii, cu tot. Cineva interesat?
Iar vecinii, daca vor sa vina si ei in concediu aici, ar avea nevoie de viza? Ar da un interviu, ca sa primeasca viza asta? Si pe cat timp ar primi-o?
Fericitii. Locuitorii acestui loc, oare cum sunt ei ca natie? Ce fel de popor?
Trebuie ca au simtul umorului si ca stiu sa faca haz de necaz mai mereu. Sunt oameni buni, care stiu sa aiba oaspeti, sa fie primitori, atunci cand le treci pragul. Si al casei si al tarii.
Poate ca nu au multe si nu au multi bani, pentru ca, se stie din folclor – banii nu aduc fericirea. Sunt oameni care stiu sa petreaca, chiar daca doar asta fac mai mereu. Sunt fericiti pentru ca stiu sa se adune atunci cand le este greu si atunci sunt cei mai uniti. Sunt fericiti pentru ca tara in care traiesc este foarte frumoasa si sunt si mai fericiti cand vin altii, strainii, sa le spuna asta.
Ei sunt fericiti, pentru ca femeile locului sunt frumoase. Ele sunt fericite, pentru ca sunt admirate in toate felurile. Si de ai lor si de ai altor tari.
Sunt fericiti, pentru ca nu tin ranchiuna si nu raman suparati mult timp pe cei care le fac rau. Altfel, daca si-ar aminti si ar tine supararea, i-ar evita pe acestia cand ar veni, periodic, sa le ceara sprijinul si sa ii voteze. Sunt fericiti, pentru ca desi ar trebui sa aiba totul, se multumesc cu nimic.
Fericirea, in zilele noastre, este tara cu cei mai putini locuitori. Multi nici nu stiu ca locuiesc aici, nu-si cunosc tara si nici nu-i intereseaza, pentru ca nu simt ca apartin acestui loc. Altii, oricat de mult au cautat, nu au gasit locul sau nu au trecut granita.
Totusi, se stie doar de un singur caz, un singur om, pentru care tara asta, Fericirea, este prea mica si s-a gandit sa-si faca el una doar a lui. Pentru el, sa fii fericit nu mai inseamna aproape nimic. El este mai mult decat atat. El este Preafericit.
Cu sufletul la minte si cu gandul la fericire, ‘Desteapta-te, fericitule!’.
Imaginez

Tigara de dupa.

(*ganduri ca fiind spuse la o tigara. Aparent, n-au nicio legatutra intre ele)

Sambata, rasarit de dimineata si decembrie. Jumatatea lunii, ceva ani in urma. Spre ora sapte, ies din bloc si merg spre sediul Postei Romane din cartier. Acolo vin mereu prima data ziarele. La inceput de week-end apare Suplimentul Sportul. Este scris albastru pe alb. Drumul pana la Posta dureaza sase minute, trei strazi, cinci scari de bloc, o alimentara, un loto si o filatelie.

La alimentara, coada. De oameni si de sticle goale de lapte. E mai mica acum coada, nu chiar ca in timpul saptamanii.
Pe scarile Postei, inca vreo sapte-opt oameni. Toti asteapta ziarele. Ne recunoastem intre noi. Ne vedem in fiecare dimineata. Eu sunt singurul copil de-acolo. Aproape toti fumeaza. Ceilalti, scoatem pe gura aburi de frig. Se amesteca in fum de tutun.
In Timisoara, in acelasi timp, oamenii au stat la rand la ceva sperante si acum au ajuns in fata sa-si primeasca portia. Ne-au tinut rand tuturor.
Desi inaintam spre sfarsit de decembrie si inceput autoritar de iarna, in cateva zile, in Romania vine o primavara fara flori. Romanii ies in strada. Se moare, se supravietuieste, se traieste, se invie.
In cateva zile, lumea ne schimba pe noi, mai mult decat o schimbam noi. Inca se intampla asa. Si au trecut de-atunci 26 de ani.
La acea vreme la cei 14 ani ai mei si primul week-end de vacanta de iarna, dupa trimestrul doi, urmatoarea saptamana inseamna bulgari, cazemate de zapada, fotbal pe zapada si fotbal cu fise, in sufragerie, langa televizorul aprins doua-trei ore pe zi.
In cateva zile, televizorul nu va mai fi doar un ecran, ci o fereastra spre lume.
Multi ani mai tarziu, ramanem atarnati de aceasta fereastra. Din reflex, nu de nevoie. O fereastra care, candva, ne unea, acum ne desparte. Fiecare o privim altfel. Mai toti care ajung dincolo de ea, se transforma.
Pe-atunci cele mai multe erau alb-negru, dar noi stiam sa vedem culorile din toate imaginile. Acum, toate ferestrele astea pacatoase sunt color si, cei mai multi, vedem lumea prin ele doar in alb si negru.
Steagul Romaniei, intre timp, isi pierde o stema si castiga o gaura. Adica o lipsa. Se acopera repede. Gaura, nu lipsa.
Se schimba partidele. Unele intre ele, altele doar ca nume. Ne schimba si pe noi, cei de pe margine. Ne schimba pe dinauntru, ne schimba nivelul de toleranta, ne schimba chiar si intre noi. Lumea fumeaza din ce in ce mai mult. Cu cat scade nivelul de trai, cu atat creste cel de fum.
Romanii mai protesteaza de una, alta, din cand in cand. In acele momente, scrumierele din guvern se umplu instant. Dar se golesc si mai repede, ca si pietele de oameni.
Ultima oara ne-a scos in strada un foc si niste oameni frumosi, artisti care au disparut din viata noastra ca prin fum… Un colectiv. De oameni buni.
Este miercuri, amiaza si decembrie. Zilele noastre. Nu mai caut ziarul de sport. Nu prea mai avem sport. Si nici ziare.
Cu totii am devenit dependenti si nu mai putem trai fara ferestrele din televizoare, asa ca ne obisnuim sa le purtam si in buzunare sau in genti, sub forma de telefoane. Le gasim langa pachetele de tigari, cel mai des.
Informatiile ne trec prin fata ochilor, ne intra in vene, ies pe gura si prin degetele cu care tastam si, apoi, dispar ca un fum, facand loc altora. Le aprindem ca pe niste tigari, le ‘fumam’ si aprindem altele. Efectele pe termen lung? Ne imbolnavim. Sufleteste. Si de ‘fumat’ activ si pasiv.
Acum ceva sute de ani in urma, in aceasta zi, se nastea Beethoven. Cu alta suta mai tarziu, mai aproape de vremurile noastre, tot azi, murea Grimm, povestitorul. Nemti amandoi.
La televizor, Klaus Iohannis, Presedintele Romaniei. sarbatoreste un an de mandat. S-a ‘fumat’ repede stirea asta. Nimic nu este mai important in aceste zile ca legea despre fumatul in locuri publice. Romania iese in strada, din nou! Cat pentru o tigara. Pentru ca nu se mai fumeaza inauntru.
(editorial pentru gandul.info)