Imaginez

Sincron.

(mărturisire)

Pe căldura prănzului de mai devreme, intram în clădirea Radiodifuziunii Române să mă întâlnesc cu Răzvan Petre, de la București FM, pentru un scurt interviu.
Am intrat în studio, și am așteptat cuminte, pe un scaun, înaintea mea fiind rândul Mirelei Fugaru. Primul reflex este să completez aici cu “soția lui Cornel Fugaru”, dar nu ar fi prea corect față de dânsa, pentru că nu este cunoscută doar că poartă numele soțului ei, ci și pentru că este textieră și solistă.
Despre un artist este nedrept să folosești timpul trecut.
Doamna Fugaru vorbea, printre altele, și despre diferența de durata de viață a muzicii scrise și cântate în zilele noastre față de cea din anii ’60, ’70, ’80, ’90.
Am simțit în tonul dânsei regret. Unul blând. Dar nu un regret venit din invidie, frustrare sau neîmplinire, ci din dezamăgirea celui matur față de copilul teribilist, care nu vrea să se maturizeze.
Cornel Fugaru a scris, printre altele, “Spune-mi”, “A venit toamna”. “Dau viața mea pentru o iubire”, “Ave Maria”. A scris muzica de la ‘Liceenii rock’n’roll” și, la începuturile carierei lui, a fost solistul trupei Sincron. Nu sunt date luate de pe google, ci din memorie.
Un vinil cu Sincron îl aveam acasă și l-am ascultat de câteva ori când eram mic.
Mama mea iubea muzica românească. Pe cea ușoară. Avea casete întregi pe care le asculta zilnic, asta când nu asculta postul național de radio. Am crescut ascultând și muzică ușoară românească, nu doar cunoscutele trupe de rock.
Știam pe dinafară cine cântă, fie că era Mirabela Dauer, Corina Chiriac, Cătălin Crișan, Gabriel Dorobanțu, Dan Spătaru, Ileana Șipoteanu, Mihaela Runceanu, Mihaela Mihai, Luminița Dobrescu, Alexandru Jula, Anda Călugăreanu etc.
Mama era foarte ordonată și fiecare casetă avea căte o listă, scrisă cu creionul, cu tilturile pieselor și cine le cântă, dar tot acolo erau scriși și autorii. Așa am aflat ce piese au scris Ion Cristinoiu, Marius Țeicu, Anton Șuteu, Marcel Dragomir, Ionel Tudor, Cornel Fugaru, Jolt Kerestely etc. La fel și textierii.
Nimic nu cred că a făcut mai rău muzicii din acei ani, decât termenul “ușoară”. Este cuvântul care cântărește cel mai greu în depărtarea generațiilor din anii 2000 de această muzică.
Termenul este atât de greșit și pentru că nu era deloc o muzică ușoară, nici de cântat , nici de compus. Cei care o scriau și o interpretau o făceau să pară ușor de cântat, pentru că erau foarte buni, aveau respect față de meseria și pasiunea lor.
Datorez mult muzicii românești din acei ani, pentru că și ea m-a ajutat să-mi formez gustul, felul de a scrie, pofta de a asculta, dorința de a compune. Mi-ar fi plăcut foarte tare să pot scrie pentru Dan Spătaru, Laura Stoica, Mălina Olinescu, Gil Dobrică, MIhaela Runceanu și mulți alții.
Ăsta este unul dintre motivele pentru care, de multe ori, în concertele noastre ne-am adus forma noastră de respect față de acele generații cu care am crescut, invitând să cânte cu noi, piesele lor în varianta noastră, pe Mirabela Dauer, Gabriel Dorobanțu, Gabriel Cotabiță.
Piesele scrise atunci, cele bune, frumoase, cu energie emoțională se ascultă și azi. Mai mult, se și cântă de mulți dintre artișii foarte populari de acum, Andra, Alina Eremia, Lora, Lidia Buble, Connect-r etc
Încă un argument în plus este că Electric Castle le-a invitat să cânte pe Corina Chiriac și Mirabela Dauer. Mutarea lor este una exotică și de PR, dar publicul a cântat piesele lor nu doar pentru că le știau, ci pentru că le plăceau, deși erau scrise și cântate acum ceva zeci de ani.
N-am crezut niciodată că ar exista un conflict între generațiile de artiști. Există, însă, o diferență foarte mare de respect față de această meserie sau de statutul de artist. Cei mai în vârstă decât noi au câștigat demult meciul ăsta.
Astăzi am cunoscut-o pe Mirela Fugaru, aducându-mi aminte că există muzica lui Cornel Fugaru.
Cred în univers, în viață, în oameni și în semne.
Poate așa s-a întâmplat și un alt sincron. Și mama și soțul dânsei, Cornel, s-au făcut stele în aceeași zi, pe 13 iulie.
Iar eu am aflat asta tot astăzi, în aceeași dată.
Cei pe care nu-i mai putem vedea nu înseamnă că nu mai există. Privirea este limitată, înțelegerea este infinită.
C.
Foto: cinemagia.ro
Imaginez

6. De 18, nu din 49.

Aseară m-am plimbat cu șase fete de liceu. Fecioare. Toate.
Aveau chef să schimbe asta. Chiar și nevoie, nu doar chef. Pentru că una dintre ele credea că dacă va face sex, asta îi va salva viața.
Sunt într-un cor la o școală de maici și mergeau la un concurs.
Am mers cu autobuzul. Ele au băut mult, eu deloc. Nu, nu conduceam autobuzul.
Am mers prin baruri, puțin la cumpărături, am trecut pe la poliție, pe la spital, pe la un dealer de droguri și pe la una dintre fete pe-acasă.
Am ascultat muzică, mi-au și cântat, mi-au dansat, mi-au prezentat tot felul de băieți dubioși și mi-au povestit dramele lor și cum văd ele viața și moartea la vârsta lor.
M-au făcut să râd și să plâng și să-mi aduc aminte. De multe.
Nu știu când a trecut timpul, dar știu cum. Ca o binecuvântare.
Cea mai importantă religie cred că este libertatea de a alege. iar cea mai frumoasă înțelegere a oricărei religii cred că tot asta ar trebui să fie, libertatea de a alege, fără teama de a fi judecat nici de oameni, nici de icoane.
Nu cred să fie perioadă mai potrivită ca cea de acum, pentru a vedea piesa de teatru-musical, ‘Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” și spun asta legat de cum sunt priviți liceenii, de punctele lor de interes real, nu dictat de profesori sau familie; legat de toată frâna morală pe care o ține apăsată ceea ce reprezintă Coaliția pentru familie; legat de nuanțele subtile ale atenției familiei și ce urme lasă prezența sau lipsa ei.
Răzvan Mazilu, îți mulțumesc și aici pentru spectacol, pentru umina pe care o aprinzi în oameni, pentru emoția pe care o plimbi ca pe sârmă și pentru carte. Felicitări pentru curajul și ideea de a ține la conceptul piesei, aducând doar fete în trupa de instrumentiști care acompaniază live actrițele.
Cele șase actrițe, care aduc în scenă mult mai multe personaje, sunt o revelație pentru mine. Nu mă pricep la actorie, dar le-am crezut atât de tare, am ținut cu ele, m-au fascinat ușurința lor de a se transforma și asumarea vârstei pe care o joacă. Fiecare dintre ele are o frumusețe autentică, neșlefuită în sensul de necosmetizată, cu carnaval și dramă în priviri și voce. Am râs foarte mult, dar am și plâns pe ascuns.
Momentul care m-a impresionat cel mai tare a fost când, după ce au ieșit la aplauze pentru a cincea sau a șasea oară, nu mai știu exact, când au ajuns în culise au țipat toate de bucurie atât de tare, că s-a auzit până în sală. Fără regie, fără scenariu, fără să știe că le vom auzi.
La Teatrul Excelsior, “Fecioarele noastre grabnic ajutătoare”, este un spectacol “greu încadrabil ca stil”, așa cum a spus și Răzvan, la finalul piesei. Sper din suflet să îl vedeți.
Aseară m-am îndrăgostit și mai tare de teatru.
Foto: www.adpm.ro
Imaginez

L-am salvat?

Marți. Martie. Am dat comanda și aștept în fața restaurantului, cu căștile în urechi, ascultând pe repeat negativul piesei.

Este prânz, fără ploaie. Mai am de înlocuit câteva cuvinte, să termin strofa a doua și să reiau toată ascultarea până când ajung la studio. Asta înseamnă vreo douăzeci de minute, cu tot cu timpul în care se face platoul de sushi și drumul până la studio.

Alina nu știe piesa, am rugat-o să vină la studio, să o asculte acolo prima dată și, dacă-i place, să înregistrăm atunci, pe loc. Cred cel mai mult în primele înregistrări pentru o piesă, acolo este instinctul, bucuria de a descoperi un cântec și de a-i da amprenta ta. De la prea multe “duble” încolo intervine gânditul prea mult și tehnica ce poate ține loc de farmec. Așa este și sushi-ul – brut, neprelucrat, doar ordonat, fragil, meticulos.
Când ajung la studio Gabi este acolo, deja, ascultând și el începutul de producție la care a lucrat în ultimele zile. Vrea să vadă cum sună și pe alte boxe, decât pe cele din mașină și de-acasă. Eu, în continuare, mă întreb dacă o să-i placă piesa Alinei, acum gândindu-mă și la titlul piesei, la mesaj și la cuvintele care îl spune. Eu sunt genul emotiv și habar n-am dacă ea ar vorbi așa cum am scris eu dialogul din strofe. Dar așa mi-am imaginat-o că ar flirta, fără să o cunosc prea bine.
Acum trei ani, în același studio, înregistram cu ea refenul de la ‘Ne facem auziți”. Acum, stăm pe canapea și îi povestesc despre piesa nouă, despre atmosfera ei relaxată, dar nu din superficialitatea personajelor, ci din asumarea poveștii dintre doi oameni, de atmosfera de ocean, ca să nu zic mare, de a cânta refrenul la volan când ești pe autostradă, de a-ți începe ziua cu ea sau de a fi coloana sonoră a unui apus. Există un timp potrivit pentru anumiți oameni. Sau chiar un timing. Pentru unii dragostea începe dinainte să-și spună ‘Bună”. Și aleg împreună să fugă în lumea lor, să vadă cât este de mare. Este despre totul sau nimic, despre acum sau niciodată, despre a fi îmbrăcați cu întrebări sau goi de prejudecăți, despre a nu mai conta teama să faci ce simți, chiar dacă asta înseamnă să ajungi mai “șifonat” decât hainele pe care le porți.
Câteva zeci de minute mai târziu, piesa se “îmbracă” și cu vocea Alinei. Reascultăm piesa de la cap la coadă și ne bucurăm toți trei ca niște copii, stăpânindu-ne să nu dansăm de nebuni în camera de mixaj. Ne încurajăm și mai tare spunându-ne că nu poate fi o coincidență că singura zi în care am reușit să ne întâlnim la studio este o marți, ca în versul cheie, ‘Ne întoarcem într-o marți”.
În tavă mai sunt două bucăți de sushi și un rest de amestec de soia cu wassabi, în telefoanele noastre niște poze făcute acum câteva minute și în noi, bucuria și speranța de a avea un cântec în care sperăm să se regăsească cât mai mulți. Nu pentru a avea succes, ci pentru a avea sens, cu adevărat.
Marți.Iulie. Am luat cafeaua de pe aragaz și am pus-o în cana albă. Este dimineață, fără ploaie. Scriu un articol pentru blog, în care povestesc despre piesa nouă. Se va lansa în cursul zilei, clipul filmat acum o săptămână.
Silver, goldenul nostru de opt luni, stă întins la soare, lipit cu picioarele din față de scaunul meu. Pentru el nu contează dacă oamenii sunt îmbrăcați sau goi, nici măcar la propriu, nu doar la figurat.
Mai am de adăugat o fotografie la articol și să-l postez.
În loc de preview-ul articolului, îmi apare o pagina albă, după care refresh și tot ce am scris până acum s-a șters. Nu, nu salvasem.
Miercuri. A doua zi. Același tablou, același Silver, altă cafea.
Clipul nu s-a lansat ieri. Motive tehnice. Rescriu articolul, cu alte cuvinte. Dacă îl citești înseamnă că de data asta l-am și salvat.
Nu mai știu la alcâtelea clip lansat suntem, nici la al câtelea duet. Am cântat cu Maria Radu, Lora, Alexandra Ușurelu, Antonia, Andra, Monica Anghel, Loredana, Mirabela Dauer, Delia, Cristina Bălan, Alexandra Ungureanu, Raluka, Florena, Paula Seling, Calin Goia, Roman Iacubov, Smiley, Tudor Ionescu, Gabriel Dorobanțu, Nelu Ploieșteanu, Ovidiu Anton, Puya, Sișu și mai uremază cel puțin două, cu Irina Rimes și Scarlet Aura.
Un cântec înseamnă câteva minute de fugit în lume. Oriunde, cu oricine.
Hai să uităm de-alte întâmplări, de remușcări, de așteptări, de căutări și să nu dăm înapoi. De la nimic ce ne bucură sufletul, chiar dacă asta înseamnă să ne simțim goi în fața altora.
C.
Imaginez

Lumea.

Câte din câte ai făcut până acum ai fi putut face, dacă nu avea cineva încredere în tine? Sau câte crede cineva că poate face singur?

Nu este vorba de neputință, de neajutorare sau de o dependență continuă față de cineva.
Este vorba de energia care se adună în jurul unor oameni care gândesc la fel, care cred în aceleași idei, în același limbaj. Este vorba despre bucuria care se transformă în emoție oferită mai departe. Este vorba despre generozitate, în esența ei.
Asta lipsește acum poate cel mai mult între oameni, generozitatea. Să oferi pentru că îți dorești tu mai mult decât cel care-ți cere.
Oamenii care știu să se recunoască între ei sunt cei care pot transforma poveștile în realitate și realitatea în poveste. Oamenii cred mai mult în povești decât în realitatea pragmatică. Să se facă știrile la televiziunile de știri sub formă de povești și oamenii vor fi mai atenți la ele. Atenți, nu speriați, cum încep să fie din ce în ce mai mulți, din ce în ce mai mult.
Am spus o poveste joi seara. Despre oameni. Despre temerile lor și cum acestea se adună și alcătuiesc un mare Nimic. Un Nimic care te oprește să crezi în cei de lângă tine, să îți ții promisiunile sufletului, să lupți pentru ceea ce iubești și să iubești omul care îți dă puterea să lupți.Până la capăt.
Am spus o poveste despre cum poți transforma o lume în care poate nu te regăsești,într-un univers fantastic, pe un tărâm interior. Oceanul din noi așteaptă să fie explorat, să fie arătat și altora, pentru că așa cum Pământul este format mai mult din oceane, din apă, la fel și noi suntem mai mult suflet decât minte.
Am spus o poveste pe care, singuri, poate nu o puteam spune la fel de bine. Ne-au înconjurat oameni generoși, oameni care cred în povești. Le suntem recunoscători că ne-au făcut mai ușoară munca și că au pus umărul la realizarea spectacolului nostru.
Aqua Carpatica au fost printre primii care s-au urcat la bordul submarinului nostru. Le aplaud implicarea lor în toate proiectele în care susțin artiștii, nu doar pe noi acum.
Stalinskaya ne-au dat tăria(și la propriu și la figurat:), să ducem totul la capăt.
Celor de EuropaFM vreau să le mulțumesc aici nu doar pentru că ne-au fost parteneri și la acest spectacol, dar și acum și pentru Week-end-ul VUNK, pe care l-au avut pe post cu zece zile înainte de data concertului nostru.
Aztec Inflatables au creat, în timp record, caracatița uriașă de pe ‘Hai, mersi’, cea care întruchipa Nimic-ul, personajul negativ al poveștii noastre.
Paco Media, Dvils Print, DarkSide și mulți voluntari ne-au ajutat   să punem în aplicare alte idei care au contribuit la atmosfera poveștii spusă în spectacol.
Publicul este tărâmul pe care vrem să-l cucerim de fiecare dată, pentru care scriem și povești și le punem în scenă.
El este adevăratul motor al submarinului nostru, el ne poate duce mai departe sau ne poate opri din drumurile noastre.
O să încercăm mereu să-l alimentăm cu emoții și energie să rămână mereu lângă noi.
Într-un alt articol, tot aici, o să povestesc și în imagini cum a luat viață acest spectacol și o să spun câteva secrete din ‘Secretul tău’.
Să crezi în povești nu este o copilărie, o joacă de copil. Este o chestiune de viață și de moarte. A spiritului tău.
‘Stai liniștită, nu te speria,
Viața-i mai frumoasă dacă tu ești în ea.”
C.
Foto: Petru Ivu.
Imaginez

Schimbă.

Când o apărea un super erou a cărei super putere să fie că poate să schimbe orice și pe oricine? Și cine ar fi principalul lui dușman, blazarea, teama, mintea obtuză? Într-o lume despre care se spune că este în continuă schimbare, cel mai brutal se schimbă oamenii.

Am început toamna trecută un hashtag de identificare a trilogiei noastre de concerte, Enigma – #SchimbaRegula. Noi am tot încercat să schimbăm reguli legate de a face muzică, de a promovare, de comunicare, de spectacol, de relație cu fanii, partenerii etc. Unele au ieșit excepțional, altele mediocre și foarte puține mai deloc.

Nu le numesc, nu despre asteste vorba, de a ne bate cu pumnii în piept sau de a ne găsi scuze. Important este să încerci să schimbi tu regulile, nu să te schimbe ele pe tine. Asta vine cu răbdare și cu încredere în tine. Vine și cu riscuri și pierderi, dar fac parte din joc.

Aproape nimic altceva nu-ți schimbă ziua în bine, seara în sărbătoare, decât un spectacol. Sunt schimbări care te transformă și te transportă. Fie că este muzică, fie că este teatru, film sau orice altceva. Este schimbarea lumii reale într-o lume fantastică, unde totul, orice altceva decât realitatea din viața ta, este posibil.

Oriunde s-ar plasa lumea pe care o creăm cu fiecare spectacol, fie că este într-un oraș al minunilor, fie că este intr-un alt univers sau pe fundul oceanului, cum va fi următorul spectacol, lumea noastră are ceva ce nu se va schimba niciodata:

– oamenii se respectă între ei; radiază prietenie; nu pun etichete pe oameni; nu cred că familia este conturată de o lege și nici de genul, etnia, religia sau vârsta lor; cred că familia înseamnă respect, dragoste, toleranță și înțelepciune; nu încurajează hoții punându-i în funcții importante; nu se supără dacă alții sunt mai buni sau mai norocoși ca ei, ba dimpotrivă, le spun și altora despre ei; sunt dornici să întindă mâna spre ajutopr, nu să arate cu degetul; cred că România este o țară ca un om cu un talent grozav, dar neinstruit, care nu-și găsește drumul în viață, capricios, frustrat, nerăbdător; nu schimbă taberele, nu-și schimbă părerile după cum bate vântul, ci se folosesc de puterea și de dansul vântului de a le duce mai departe gândurile, să ajungă cât mai departe în lume.

Cred că lumea asta există în realitate, nu este o lume fantastică, cred că astfel de oameni există, au nume reale, au buletine, plătesc facturi, ca toți ceilalți. Cred în schimbările pe care le pot aduce ei în lume, cred că ei pot schimba alți oameni, cu discreție, cu bunătate și cu argumente.

Nu există întrerupător on/off pentru astfel de schimbări. este doar o chestiune de caracter, educație, instinct și respect față de restul lumii. Nu este o lume ideală, este o lume care își are teritoriile în fiecare dintre noi, doar să le vizităm mai des, să deschidem granițele să o vadă și alții.

Cu toții muncim pentru ceva sau la ceva, cu toții trecem, pe rând, și prin momente frumoase și urâte, prin situații corecte, dar și nedrepte, prin bucurii neașteptate și supărări inevitabile, cu toții credem în ceva, în cineva, cu toții simțim dezamăgirile, victoriile, fluturii ‘din stomac’, lacrimile care ne stau în gât, nostalgia copilăriei și speranța unei bătrâneți ca în filme, cu toții, pe rând, vom pune poze cu curcubeu și vom râde cei ce o fac.

Hai să recunoaștem că suntem furnici și trăim toți în aceeași grădină. Eu voi apăra florile, nu voi acuza buruienile.

C.

Imaginez

Voi fi gol. Joi.

Vin zile noi de joi. Ca și cea de azi. Mai sunt trei joi. Poate genul ăsta de articol pe blog, de postare, ar fi fost bine să apară cu o zi sau două înainte de spectacol. Ar fi fost un instrument bun de sensibilizare pentru vânzarea ultimelor bilete de pe ultima sută de metri. O “mișcare” de PR.

Eu niciodată n-am știut să vorbesc despre mine, să fiu abil din punct de vedere al comunicării despre cine sunt, ce fac, cum să nu par, ce sau cum să nu mai fac, pentru o “imagine bună”. Dimpotrivă. Știu că aș fi putut câștiga mai mult teren în fața altor colegi artiști, dacă urmam strategii bine gândite de cei care știu cum se face asta cu cap și știință. Articolul ăsta este un exemplu de “indisciplină”. Nu știu dacă e bine că l-am scris. Sau poate că e bine că l-am scris, dar nu și că l-am publicat.

Sunt foarte convins că pentru mine e bine, pentru că am eliberat niște gânduri care mă apasă. Dar nu știu dacă face vreun bine lui “Cornel de la Vunk”, poate am creat acum și mai multă confuzie, nu știu. Pentru mine, însă, toate astea sunt foarte clare.

De multe ori mă simt vinovat că nu spun mai mult din ce simt sau din ce cred. Dar, ca o mântuire boemă, încerc să compensez asta prin poveștile din piese sau din spectacole. Acolo nu pot să ascund nimic, pentru că nu îmi vine, pentru că nu urmez nicio regulă sau logică, pentru că acolo nu există “trebuie”, pentru că nu pot să mă feresc, pentru că nu știu să port  scuturi sau măști. Poate aș putea fi mai popular, dacă aș urma exemplele unora sau sfaturile altora. Nu știu să fac asta, pur și simplu nu știu să fac sau să spun ceva doar pentru că e bine sau “dă bine” să o faci.

Mi-ar plăcea să fiu pe placul tuturor, dar sunt alții care știu să facă asta mult mai bine. “Mi-ar plăcea asta, da, ar trebui să o faci”, spune ego-ul, “dar nu mi-aș dori-o, nu aș avea nevoie de ea”, spun sufletul și mintea. Iar aceasta asta o bătălie schizofrenică pe care poate o duc toți oamenii în orice doemniu ar activa, dar, în mediul artistic, ego-ul este bufonul suprem, care nu atrage atenția, ci o distrage de la ce ai de spus, de fapt.

Ultimele luni le-am petrecut gândindu-mă la cum să spun o poveste într-o seară de 25 mai, într-un spectacol pe care îl aștept de multă vreme. Este o poveste despre pierdere și regăsire, despre căutare și despre lupta cu cei din jurul tău, pentru ce este în inetriorul tău. Este o poveste despre suflete, ca niște oceane și comorile sau pericolele care sunt ascunse în ele. Este o poveste despre pierderea a ceva ce nu ai avut niciodată și găsirea a ceva ce nu căutai. O poveste despre lumea de acum, o lume în care oamenii nu vorbesc între ei, ci despre ei. O lume în care oamenii nu văd, ci se văd doar pe ei. O lume în care se strigă recorduri, dar nu se depășesc limite proprii, o lume în care se minte încă de la “adevărul este că…”.

Pentru public este un spectacol, pentru mine este terapie, este viață, este întinerirea ei. Pentru unii este ceva trecător, pentru mine este definitiv și decisiv. Pentru un pumn de motive și o mână de piedici.

Pentru cei ce veți fi acolo vor însemna două ore, pentru mine doi ani. Aproap doi ani de la ultima Polivalentă. N-a fost niciodată ușor, dar acum e cel mai greu. Cel mai mult și pentru că am intrat pe un teritoriu pe care îl iubesc, dar nu știu dacă îl cunosc, cel al musicalului. Dar nici nimic din ce am făcut până acum nu am făcut cu școală, ci cu pasiune, instinct, cu muncă, cu emoții, cu speranța că oamenii vor pleca acasă cu acea formă de fericire pe care doar un spectacol ți-o poate da.

În spectacolul “Secretul tău” scena noastră este într-un submarin, pe fundul unui ocean, iar personajele principale își pun o întrebare: “Dacă ne-am hotărî să locuim pe fundul unui ocean, fluturii noștri din stomac vor deveni momeală pentru pești? Se vor împotmoli în alge? Sau și ei, ca să supraviețuiască, vor face cum am făcut noi și își vor imagina că trăiesc în altă lume, spunându-și că noi doi suntem două câmpii de primăvară?”.

Până în acea joi, vor fi zile în care voi zâmbi până la urechi ori de câte ori se va mai confirma ceva din producția spectacolului, îmi va fi ciudă când voi vedea cum alți artiști se bat cu pumnii în piept pentru nimicuri ridicate la rang de bijuterii, dar îmi va trece repede, ca și până acum. Cu o mână o să mă țin de limba ceasornicarului să mai câștigăm timp pentru rezolvarea unor lucruri cărora, încă, nu le găsim soluția, iar cu cealalta voi împinge timpul de nerăbdare pentru acea seară.

Voi fi din ce în ce mai gol, mai dezbrăcat de învelișuri. Cu cât mai puține secrete, cu cât mai multe uși deschise. O să mai învăț niște lecții din toată călătoria asta, dar, cu aceeași măsură, voi lăsa urme pe un drum nou, al felului în care vom spune o nouă poveste la Polivalentă.

Mă voi dezbrăca de toate emoțiile, voi fi gol. Într-o sală plină. Într-o joi.

Tot ce am spus mai sus nu este un secret, ci un adevăr.

C.

 

 

Imaginez

O bestie la cină.

Și-a mai fost un week-end în care am reușit să văd un film și-un teatru, la doar o oră distanță între ele, de data asta.

Acum multă, multă vreme în urmă, cineva și-a imaginat că în Franța, pe undeva, se poate întâmpla una dintre cele mai frumoase și cunoscute povești de dragoste. Mi-e greu să cred că nu știe cineva ‘Frumoasa și bestia’, că nu a văzut desenul animat sau că nu știe piesa cântată de Celine Dion&Peabo Bryson.

Dacă v-a plăcut povestea sau desenul animat mi-e greu să cred că n-o să vă placă și filmul. Fidelitatea cu care este urmărită povestea din animația care l-a făcut celebru este remarcabilă, chiar și la nivel de cadre reproduse, nu doar la nivel de replici. Au fost introduse scene noi față de poveste, dar nu o schimbă cu nimic, ba dimpotrivă, o întăresc.

Fiecare dintre cele două personaje principale este și frumos și bestie în ochii celorlalți. Pentru el palatul este prea mare, pentru ea satul este prea mic. Amândoi, doi ciudați din persepctiva celorlalți, își adună lumile în jurul simbolului unui trandafir.

Povestea, aparent scandaloasă, cu apariția unui personaj gay în filmele Disney cred că este o momeală de PR aruncată chiar de producători. Mi se pare curajos, inteligent introdusă și o dovadă de adaptare la o lume în continuă schimbare. Se scot în evidență atâtea lucruri și lecții frumoase în filmele Disney, încât, chiar și pentru cel mai tradiționalist om, personajul respectiv nu poate fi un pericol de poluare morală.

Toate momentele de musical sunt școală… Ca melodie, armonie, text, mersul lor în paralel pe acealași cântec, coregrafie, efecte de animație, tot. Mai ales secvența cu Lumiere și momentul său de dinaintea cinei.

Dar cina era una de adio. Așa ne spuneau într-un alt capăt al Franței, într-o altă perioadă de timp și cu alt ton, un alt cuplu, două săli mai încolo. Wonder Theatre au organizat ‘Cina de adio’, la Băneasa Shopping City, un nou spectacol al companiei care se mișcă foarte repede și eficient, punând în scenă comedii, una după alta.

Gheorghe Ifrim este magnetul cel mai puternic, îi așteptam mereu următorul gest, următoarea replică. Ecaterina Ladin și Mihai Călin sunt cuplul prea ocupat să-și mai vadă toți prietenii și merg după noul trend al vieții pariziene, prin care să termini definitiv, dar “elegant”, unele relații de prietenie. “Ca un parastas, dar pentru vii”, vorba ei.

Este comédie, dar reușește să-ți pună și niște întrebări serioase.

Eu sper că invitația la “Cina de adio” nu a fost una de adio pentru mine, pentru că eu vreau să le rămân prieten în continuare:)

 

Într-o singură zi am văzut cum unii caută oameni să îi înțeleagă, cum îi caută prieteni adevărați, iar alții cum încearcă să mai scape de ei. În ambele variante, și într-o lume de poveste și într-o sufragerie urbană, atunci când cei doi își recunosc că sunt prietenii lor cei mai buni, atunci totul se poate termina mai bine.

Foto: Petru Ivu.

 

 

Observ

In numele taților.

În săptămâna în care este Ziua Mamei(așa am fost învățat de mic, că 8 martie este ziua mamei, nu doar a femeii și atât), am avut șansa să văd un teatru și-un film despre tați. Despre lipsa lor, de fapt.

Pe 1 martie a început a 26-a ediție a Festivalului de film DaKino și s-a deschis cu ‘Manchester by the sea’.

Filmul a fost nominalizat de multe ori la Oscarurile ce tocmai s-au dus, cu premii luate pentru rol masculin de Casey Affleck și scenariu.

‘Domnul Ibrahim și floarea din Coran’ este o piesă de teatru, pusă în scenă la Teatrul Metropolis, în regia lui Chris Simion.

Ambele povești se învârt în jurul unui băiat, crescut mai mult de tată, decât de mamă. Cauzele sunt diferite, efectele aproape aceleași. Amândoi se refugiază în forme diferite de adopție.

Două continente diferite, perioade diferite, culturi diferite, anturaje diferite, ambii fii își duc furtunile, fără să vrea, spre mare, cu rol de simbol, nu de destinație. Patrick(Manchester by the sea) rămâne în grija unchiului său, un instalator care poate să repare orice, dar nu și relațiile cu ceilalți sau trecutul său. Motorul bărcii tatălui său este cel care, odată reparat, îl poate face să meargă mai departe. Casey Affleck, unchiul său, este ‘mijlocul lui de transport’ până acolo, al cărui motor, însă, nu mai poate fi reparat.

Momo(Domnul Ibrahim….) este prescurtarea de la Moise, dar descoperim că este numele format dintre prescurtările simbolurilor, ca nume, a două religii, două unghiuri diferite de a vedea lumea și de a o trăi: Mo de la Moise și Mo de la Mohamed. Momo este condus prin furtunile lăsate de lipsa sau neimplicarea părinților în viața sa, de Ibrahim, un personaj care îl duce pe Momo prin viață de pe scaunul din fața magazinului său și de pe scaunul din dreapta al mașinii cu care pleacă spre mare.

Și Patrick și Momo nu au parte de ce înseamnă o mamă, amândoi sunt mai mult crescuți de tată, caută dragoste și înțelegere în alte persoane și ajung să și le dorească de părinți. În ambele povești mamele sunt personaje mai mult trecătoare, iar tații eșuează să-și rezolve rolul de părinte, chiar dacă din motive diferite.

Ambele povești sunt despre pierderi. Fiecare personaj, principal sau nu, pierde ceva, pe cineva sau a făcut-o, deja, în momentul povestirii. Niciunul nu are puterea să meargă mai departe, decât prin ceilalți. Fiecare pierdere trebuie să aducă și ceva, la un moment dat. Asta depinde de cum de pregătesc cei din jurul tău, cum îți pansează timpul pe durata vindecării sufletului și a nopților nedormite.

Pentru mine, ambii fii vor fi tați mai buni pentru copiii lor.

Cu toții avem furtunile noastre și căutăm un mal să scăpăm de ele. Sau o barcă mai puternică și pe cineva cu care să navigăm. Un spectacol poate fi o soluție, câteodată….

– Vlad Logigan în rolul lui Momo este excepțional. Sala Amfiteatru de la Metropolis este loc de vizitat. Scenografia piesei o să vă bucure.

– M-am simțit norocos și onorat că am avut ocazia să lucrez și cu Vlad și cu Marian Râlea(Domnul Ibrahim).

– Povestea cu Casey Affleck și abuzul, pentru care a fost atât de controversat, ar putea fi un foarte bun PR pentru film, pentru că pare foarte probabil ca și personajul lui să poată avea aceeași problemă ca și actorul.

– Niciun rând de mai sus nu este vreo critică de spectacol, ci niște gânduri pe care le-am scris și la care să mă pot întoarce. cândva.

 

Foto: https://pixabay.com/ro/photos/father%20son/

Imaginez

Avem ceva de vorbit.

De când m-am înțeles și am înțeles că viața mea se va lega doar de muzică sau orice formă de creație și de a folosi imaginația, am trecut prin foarte mult etape de a căuta validare, recunoaștere, chiar atenție, într-un final, din partea lumii.

La școală, am fost învățați, fără să ni se spună asta cu voce tare, că  profesorii sunt cei pe care dacă îi mulțumești înseamnă că ai făcut bine ceva. În domeniul artistic, câteodată, asta se cheamă juriu.

Acum, descoperirea unor talente ține foarte mult de apariția lor în emisiuni cu format talent-show. Se întâmplă o iluzie acolo, una periculoasă pentru personalitatea artistică a celor care participă.

Mai târziu, rămânând tot la muzică, această formă de validare se mută în curtea sau în birourile, mai bine zis, unor case de discuri, agenții de management, postrui de radio/TV etc.

Toate cele de mai sus sunt greșite. Singurul suflet pe care trebuie să-l cucerești este cel al publicului. Atât. Toți ceilalți de mai sus sunt amanți, te vor înșela cu prima ocazie cu altul mai proaspăt, mai la modă, mai arătos.

Să fii cel puțin o dată sincer cu tine ca artist, asta îți va aduce fanii reali, nu cei care te consumă doar pentru că ești interesant, ci pentru că le faci lor viața mai interesantă atunci când te ascultă.

Ca artist, și ca în orice altă meserie, întotdeauna vei face și pași greșiți. Aproape toți te vor abandona pe drum, dar nu și publicul tău. El va rămâne cu tine, dacă simte că până și greșeala ai făcut-o din suflet sau cu suflet.

Publicul este cel care te duce mai departe, este cel mai bun tren, cel mai miraculos mijloc de transport când ești în câmp , faci autostopul și nimeni nu vrea să te ia, este cel mai atent partener, cel mai bun prieten.

‘Du-mă mai departe’ este despre asta, despre nevoia de a le mulțumi celor care ne duc pe noi mai departe, celor care rămân lângă noi chiar și atunci când nu ne ridicăm la înălțimea așteptărilor lor, celor care cred mai mult în noi decât o facem noi în unele momente.

Este la fel pentru orice fel de formă de artă în care există performeri sau în sport. Publicul face spectacolul.

Pentru mine, pentru noi, de-acum există un termen pentru acest public, VUNKtastic!

Vă mulțumesc. Pentru tot drumul de până acum. Abia aștept să călătorim împreună mai departe….

“Eu doar până aici am putut s-ajung/ Dar știu că drumul meu este mult mai lung/Du-mă mai departe, este rțndul tău, Du-mă mai departe la cine sunt eu.”

 

 

Observ

Și câștigătorul esteeee….!

Grea săptămână pentru artiști.

Chiar în săptămâna în care un oraș românesc a devenit Capitala Culturală, cel mai mult de suferit au avut artiștii.
Laura Bretan a ieșit pe locul II la America’s Got Talent, Dana Nălbaru & Dragoș Bucur au fost scoși la lecție de o țară întreagă, filmul SierraNevada nici nu s-a lansat bine, că se bate lumea pentru el, dar, cică, nu pe el, Music Media Awards a mai demascat niște artiști de talent, iar Carla’s Dreams numai anonim nu mai este.
Acum vreo două săptămâni, în online, (noi, românii)le-am bătut obrazul rușilor, strigând cu litere mari că jurnalismul lor este cinic, pentru că l-au urmărit pe Carla’s și i-au publicat chipul.
Iată cum, zilele astea, în loc să-și dea el masca jos și-au dat-o alții. Adică ăia care au început să judece dacă a fost artist, răsfățat, principial, arogant sau neînțeles, când a plecat de pe scenă.
Nu îi iau apărarea pentru cum a ales să reacționeze, ci vreau să apăr ceea ce reprezintă el în contextul ăsta.
Deodată, există foarte mulți care îl judecă și pe el și pe cel care a aruncat cu bani, dar care nu cred că își pun problema să cumpere, vreodată, bilet la spectacolul vreunui artist, să cumpere muzică, să cumpere un film, o carte etc. Fani, hateri, oameni din industrie(da, este o industrie, pentru că se investesc foarte mulți bani), alți artiști, bloggeri, comentează dacă a fost sau nu a fost, vorba unui film. Cred că cei mai mulți nu atacă actul în sine, ci este efectul un soi de invidie asupra succesului lui.
Puneți întâmplarea în pielea altui artist și vedeți cum vi se mai pare.
Și mai mulți s-au prins ce este în spatele acțiunii, de fapt, și se pricep la ce înseamnă PR și ‘mișcare de marketing’.
Realitatea este ca și o mare parte din cei care se ocupa cu asta și câștiga bani din așa ceva, nu știu ce înseamnă, cu adevărat. Mă refer la aceeași industrie.
Ironic, dar situația asta are două fețe sau măști: dacă artistul Carla’s Dreams nu ar fi fost atât de popular, nu se vorbea atât de mult despre asta și tot dacă nu era așa popular, probabil, nu ar fi plecat de pe scenă.
La Music Media Awards, cu două zile înainte, au ‘aruncat’ organizatorii cu premii în ei și nu au plecat de pe scenă, cum, la fel de bine, sunt organizatori care ‘aruncă’ cu bani în niște artiști, dar ei încă rămân pe scenă și nu pleacă, deși ar trebui.
După suma părerilor pe care le-am văzut în ultimele zile, dacă ar fi să ne luăm dupa ‘gura lumii’, ar trebui să se întâmple cam așa:
Capitala Culturală să se mute la Târgoviște(tot cu T începe, ce mai contează), Carla’s să facă home singing, Dana și Dragoș să se mute în Timișoara, iar Andi Moisescu să divorțeze de Olivia, pentru că nu știe nimeni de ce, dar ce mai contează.
De fapt, marele câștigător al acestei săptămâni nu este niciunul din cei de mai sus, ci este ING, pentru că n-a mai vorbit nimeni de ei, iar eu cred că ăla de a aruncat cu bani în club, de fapt, lucrează la banca lor.
Să ne vedem de treabă.
Foto – http://www.las2orillas.co